ANUL 1711 ÎN RELAŢIILE MOLDO-RUSE. MONUMENTUL DE LA SEMENI

 În anul 1904, la Bucureşti vedea lumina tiparului, sub semnătura lui Zamfir Arbore, o valoroasă carte despre ţinutul dintre Prut şi Nistru al Moldovei de odinioară, întitulată Dicţionarul geografic al Basarabiei. Acesta, chiar şi la cei o sută şi ceva de ani de la scrierea lui, rămâne a fi o lucrare de mare importanţă pentru cunoaşterea trecutului românilor basarabeni, dincolo de preţioasele informaţii geografice pe care ni le prezintă. Dicţionarul este de multă vreme o carte de referinţă pentru cei interesaţi de istoria meleagurilor pruto-nistrene, pentru cercetătorii satelor şi oraşelor din această parte a Moldovei medievale. Lucrarea conţine informaţii utile despre originea localităţilor basarabene, despre toponimia lor minoră, pe lângă spectrul larg de date privind situaţia economică şi socială, compoziţia etnică şi confesională la începutul veacului al XX-lea. Dicţionarul este de mare folos nu doar geografilor, istoricilor şi toponimiştilor, dar şi specialiştilor din domeniul etnografiei, lingvisticii şi nu în ultimul rând al arheologiei, odată ce conţine şi referinţe privind antichităţile acestui teritoriu, amintind de vremuri demult apuse sau de istoria noastră mai puţin îndepărtată.

Însemnările cu caracter istorico-arheologic din lucrarea lui Z. Arbore încă mai deschid nişte orizonturi în cunoaşterea trecutului multicolor al Moldovei răsăritene, trecut a cărui amintire se răsfrânge în cetăţile ei de piatră, bisericile rupestre, valurile, movilele, cimitirele vechi sau în unele monumente comemorative. Punctul de plecare al studiului de faţă îl constituie notiţele lui Z. Arbore privind satul Semeni de pe malul Prutului (azi în com. Zagarancea, r-nul Ungheni), prin care atestă prezenţa pe teritoriul acestei localităţi a unei fortificaţii de pământ de la începutul secolului al XVIII-lea: „Pe partea dinspre nord a satului sunt rămăşiţele unui şanţ, săpat de armata lui Petru cel Mare, când a fost înconjurat de turci şi a scăpat umilit”[1]. Acest şanţ, care este în realitate o întăritură circulară cu val şi şanţ, ocupă un loc însemnat în istoria Moldovei acelor vremuri. Ne propunem, în continuare, să dezvăluim semnificaţiile ştiinţifice ale complexului respectiv pentru mai buna cunoaştere a unei file din trecutul raporturilor cu Rusia. Din această perspectivă, este necesar de a contextualiza expunerea, într-un mod riguros, sub aspect cronologic, condiţie a înţelegerii corecte a ceea ce a însemnat situl istorico-arheologic de la Semeni şi a episodului pe care îl perpetuează monumentul comemorativ instalat de curând pe acest loc. Odată cu aceasta, se impun atenţiei cele două evenimente majore ce au marcat relaţiile moldo-ruse, în anul 1711, şi anume încheierea alianţei politico-militare dintre Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei şi Petru cel Mare, ţarul Rusiei, alături de războiul comun întreprins împotriva Imperiului Otoman[2].

Condiţiile alianţei au fost convenite de părţi la Iaroslav şi apoi la Luţk, solia trimisă de Dimitrie Cantemir, pentru negocierile cu ţarul, fiind condusă de Luca Ştefan mare vistiernic. Textul final, din 17 puncte, al convenţiei respective, căruia i s-a dat titlul de Diplomă sau Testament, a fost întocmit la Luţk, la 13 aprilie[3]. Potrivit acestuia, Ţara Moldovei urma să-şi recapete ca stat starea de neatârnare în fruntariile ei istorice mărginite de Nistru şi Marea Neagră şi să-i fie înapoiat Bugeacul cu cetăţile Tighina, Cetatea Albă şi Chilia. Şi „Numai deodată prin cetăţi să aşedze moscalii oşteni, păn’ s-a întemeie ţara, iar apoi să lipsască oastea moschicească” – precizează Ion Neculce în letopiseţul său, înregistrând o versiune modificată a diplomei. Neamul lui Dimitrie Cantemir urma să domnească în Moldova ca dinastie ereditară, prevedere pe care o regăsim şi în cronica sus-pomenită: „pre domnu să nu-l mazilească împăratul păn’ la moarte, şi pre urmă fiii lui, pre care s-or alege ţara. Neamul lui să nu iasă din domnie. Numai când s-ar haini s-au când ş-ar lepăda legea, atunce acela să lipsască, şi să puie din fraţii lui”. Moldova urma să fie trecută sub înalta oblăduire rusească, iar „bir să nu de ţara nici un ban … Din moscali să nu s-amestece la boieriile Moldovii, nici să s-însoare în ţară, nici moşii să cumpere”. Înţelegerile mai prevedeau ca principele moldav să furnizeze alimente şi furaje pentru armata rusă, să sprijine cu o oaste de circa 10 mii de oameni campania antiotomană a lui Petru I, iar „împărăţia să le dee lefe din visteria împărătească din stoliţă”. O parte din „ponturi” reglementau raporturile dintre domnie şi boieri, altele precizau drepturile mănăstirilor şi ale mazililor: „Pre boieri să nu-i mazilească domnul din boierie păn’ la moarte, sau cu mare vină să-l scoată. Vama Ocnii şi altor târgurii să fie venitul domnilor, iar altă dare să nu fie … Domnul pre boieri să nu fie volnic a-i pierde, orice greşală ar face, fără sfatul tuturor şi fără iscălitura mitropolitului … Mazilii şi mănăstirile să-şi stăpânească ocinele şi vecinii săi, să-ş ie desetină şi goştină de oi şi de mascuri şi de stupi despre moşiile sale”. Unele articole ale alianţei stipulau obligaţiunile Rusiei faţă de domnul Moldovei, în cazul în care războiul împotriva otomanilor ar fi eşuat. În legătură cu aceasta, cronica lui Ion Neculce consemnează următoarele: „nicidecum pace cu turcul să nu facă, iar de s-a tâmpla să facă pace, să rămâie Moldova iar suptu stăpânia turcească, să aibă împăratul moschicesc a da lui Dumitraşco vodă 2 părechi de curţi în stoliţă şi moşii pentru moşiile din Moldova şi cheltuială pre dzi, în toată viaţa lui, lui şi oamenilor lui să nu-i lipsască. Şi de nu i-ar plăce acolo şi s-ar trage într-altă ţară creştinească, volnic să fie a merge”[4].

Încă înainte de a începe luptele cu turcii, între ruşi şi moldoveni s-a legat o strânsă prietenie, amintind cumva de o idilă, a cărei protagonişti erau cele două capete încoronate pomenite mai sus. Traversând Nistrul şi trecând prin ţinuturile răsăritene ale Moldovei, ţarul va ajunge la Prut în ziua de 24 iunie, întâmpinat fiind de mitropolitul ţării Ghedeon şi de o suită de boieri. De aici va merge în capitala moldavă şi nu va pierde ocazia de a-l copleşi cu îmbrăţişările sale pe aliatul principe român, drept la banchetul domnesc dat în cinstea oaspeţilor. Cunoaştem acest episod din descrierile păstrate de cronica lui Nicolae Costin, care precizează că „împăratul cum s-au adunat cu boierii, de la Prut au purces numai cu curtea lui şi au venit la Eşi cându apunea soarele şi au mărsu în curtea cea domnească; iară pe urma lui au sositu şi împărătiasa lui (Ecaterina – n.n.) ca la un ceas de noapte. Apoi au sosit şi Dumitraşco vodă încă mai târziu (căci nu se nimerise la Iaşi, fiind dus în tabăra generalului Şeremetiev de la Ţuţora – n.n.); ce acmu împăratul venie de la feredeu şi în curte la scări s-au adunat cu împăratul de i-au sărutat mâna şi împăratul l-au sărutat pe cap, luându-l în braţă şi rădicându-l sus cu o mână, fiindu Dumitraşco vodă om scundu şi împăratul om de fire întru tot şifaeş … Dumenecă iunii 25, i-au făcut Dumitraşco vodă masă mare împăratului şi au ospătat pre toţi ghenerarii câţ se tâmplasă; ce, Petru împăratul n-au vrut să şadză în capul mesii, ci-au pus pe vezirul său, pe Gavriil Holovcin (cancelarul G. Golovkin – n.n.) … Iară din dreapta pe scaun au şedzut şi împăratul şi mai sus decât sine pus-au în capul scaunului pe Dumitraşco vodă şi când au vrut să şadză i-au sărutat mâna împăratului; împăratul încă l-au sărutat pre cap; şi la pahar dintâiu cându i-au închinat Dumitraşco vodă, iară aşea au făcut sărutare”[5]. Dintr-o altă cronică, cea a lui Ion Neculce, încă mai aflăm că „bregadirii” şi „polcovnicii” lui Petru împărat se ospătau şi se veseleau „prea frumos cu vin de Cotnar şi lăuda vinul foarte, şi încă mai bine le plăcea vinul cel cu pelin şi mult se miera cum spre partea lor nu să face vin cu pelin aşe bun. Iară dupre ce s-au sculat de la masă, au venit şi boierii Ţărîi Moldovii de s-au împreonat cu împăratul şi le-au dres împăratul sângur cu mâna lui tuturor câte un păhar de vin”[6]. Aşa, „într-aceea dzi s-au veselit în casa cea mare, cu toţii, cu tabulhanaoa”[7], altfel spus cu melodiile cântate de fanfară.

Tot la curte, doamna Casandra a lui vodă Cantemir cu împărăteasa şi cu jupânesele boierilor „şidea la masă în casa cea mică de să cinstea”, iar cei doi monarhi au ţinut şi ei să treacă pe acolo. Ion Neculce scrie că atunci „cându s-au împreunat în casa cea mică” cu toţii, „atâta dragoste arăta împăratul cătră Dumitraşco vodă, unde văzusă că s-au închinat de bună voia lui, că să tindea cu amândoao mânuli şi-l cuprindea pe Dumitraşco vodă de grumazi şi-l săruta pre faţă şi pre cap şi pre ochi, ca un părinte pre un fiiu al său”[8].

În următoarea zi, pe 26 iunie, monarhul rus avea să viziteze Mănăstirea Trei Ierarhi (surprinzându-i pe toţi cu ieşirea sa fără de veste din curtea domnească, fără de alai, „numai cu trii slugi ofiţeri”[9]), „de s-au închinat în mănăstire, sărutând sfintele icoane şi moştiile sfintei prepodobnei Paraschevi. Acolea, atuncia s-au tâmplat şi mitropolitul Ghedeon şi-l poftie pre împăratul ca să şadză în scaonul cel domnescu; şi n-au vrut; ce tot în picioare au stătut păn ce au cântat psaltii axionul şi ecteniia. Eşindu din beserică, s-au suit la trapezare egumănului; atuncia au sosit şi curtea lui cu un povodnic şi apoi sosi şi Dumitraşco vodă cu curte lui, după ci-au mîncat dulceţi şi eşind din trapezare. Iar Dumitraşco vodă acmuş tocmise de au fost stând de a rându toţi polcovnicii şi rohmistrii ce-i făcusă Dumitraşco vodă din moldoveni şi trecând împăratul pentre dânşii, arătându-i Dumitraşco vodă şi împăratului, şi spuindu-i că-s cu leafă şi i-au sărutat mâna împăratului toţi de a rându”[10]. De acolo au mers cu toţii tot pe jos la mitropolie unde s-a ţinut rugăciune, apoi au încălecat şi „cu tot alaiul pre obicei”[11], „au mersu la Golăe, de s-au închinat; de acolo învârtejindu-să au mărsu şi la sfetii Nicolae”, iar pe urmă s-au întors la curte[12]. Până în seara acelei zile, după cum precizează cronicele noastre, toţi „au purces iară la obuz, la Prut, de ceia parte, cu împărăteasă cu tot”[13].

Despre ceremonia oficială a întâlnirii de la Iaşi ne oferă mărturii şi unele izvoare ruseşti de epocă. Iată câteva însemnări din acele zile, din jurnalul de campanie al vicecancelarului Pavel Petrovici Şafirov, martor ocular al evenimentelor: „La data de 24 (iunie 1711) Măria sa a binevoit să plece cu persoane apropiate în oraşul valah Iaşi, la 2 mile de râul Prut, unde locuieşte domnitorul. Şi s-a întâlnit cu el Măria sa Ţarul, precum şi cu domnia sa soţia lui şi copiii în afara oraşului. Domnitorul era un om înţelept şi capabil de a da sfaturi. În şederea Măriei sale, ţarul, la Iaşi, acest domnitor şi soţia sa cu casa pe Măria Sa Ţarul l-a tratat (primit) deosebit şi a stat Marele Domn în casa sa domnească”[14].

În felul acesta s-a petrecut întâlnirea de la Iaşi a lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare, întâlnire care a precedat-o pe cea de la Semeni, aceasta producându-se pe locul întăriturii semnalate de Z. Arbore.

Aşadar, la o zi de la întoarcerea ţarului rus în cartierul său de pe malul stâng al Prutului, acesta a ţinut să-l invite la el pe voievodul Moldovei, pentru a definitiva înţelegerile comune politico-militare, dar şi pentru a petrece împreună la o masă festivă la care urma să fie sărbătorit însuşi împăratul Rusiei. După cum scrie Ion Neculce, şi el martor ocular al evenimentelor, în ziua de 28 iunie monarhul rus „au poftit şi pe Dumitraşco vodă să fie cu dânsul şi să-ş ia cu dânsul cincisprăzece boieri pre carii vor plăcea lui, să-i cinstească acolo, şi să margă şi mitropolitul să slujască acolo liturghie în biserica de cort. Şi au pus de au cumpărat şi câteva vase de vin, să fie de cinstit oştenii, că atuncea era mai înainte cu doao zile de sărbătoare, de dzioa sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, în post, să facă în locu de praznicu, cum se dzice la noi, şi fiindu şi numeli lui Petr, avea obicei împăratul de făcea oştenilor şi tuturoru slujitorilor săi masă benchet la dzioa sfinţolor apostoli, fiindu şi naşterea împăratului întru acea sfântă zi”[15]. Dimitrie Cantemir, împreună cu cei 15 boieri pe care şi i-a ales şi cu mitropolitul Ghedeon „s-au dus la obuz unde era împăratul şi au slujit mitropolitul liturghie în biserica de cort”, iar afară „oastea era strânsă ca cum ar fi fost un ocol mare, mai mare decât cuprindea curtea domnească din Iaşi”. Iar după slujbă, celor doi monarhi li s-a dat onorul militar prin salve de tun, urmate şi de focuri de arme: „Decii dacă au slujit liturghie mitropolitul, au început a slobozi puşcile cele mari pre rându, toate câte una, până în şasezăci şi doao, că atâte avea împăratul luate cu dânsul. Apoi au început a slobozi drăgănimea flintele, însă nu tot odată, ce începusă a slobozi de o parte mergând focul slobozindu din om în om împregiur, ca cum ar merge fulgerul, aşe merge focul împregiur. Şi era cinci rânduri, tot draguni de draguni”[16].

După aceea, ţarul rus şi cu prinţul moldovean, însoţiţi de suitele lor „au mărsu la conacu (fortificaţie de campanie – n.n.) şi acolo au întinsu vreo cinci-şese corturi unul lângă altul de să ţinea tot unul. Şi au pus masă suptu acel cortu, gios pre pământu, şi au săpat de slobozit picioareli în gios. Şi au şezut împăratul şi cu Dumitraşco vodă şi cu toţi gheneralii, câţi era, şi bregadirii şi polcovnicii şi căpitanii. Şi pre de o parte, de la al cincelea boieri moschiceşti mai gios şidea şi cei cinsprăzece boieri moldoveneşti, tot de-a rândul cineş după cinstea şi boieria sa. Şi era întru o zi miercuri, în postul sfinţilor şi au mâncat toţi carne pentru libovul împăratului creştinescu şi i-au cinstit împăratul prea bine şi frumos. Şi mai pre urmă au închinat sângur împăratul cu nişte vin a lui de la franţozi”. Ospăţul se prelungeşte şi boierii încă neavând deprinderea comesenilor ruşi de a bea şampanie, ameţesc de-a binelea cu atâta licoare: ”carii îndată cine cum au băut cum au mărmurit toţi de beţi şi n-au mai ştiut cum au dormit întru acea noapte, şi domnul şi boierii”[17]. În această împrejurare, muscalii vor pune ochii pe diverse obiecte care aparţinuseră până atunci nobililor moldoveni, fără îndoială doar cu scopul de a păstra o amintire plăcută a acelei tumultuoase agape: „iară peste noaptea aceea n-au scăpat fără pagubă mai nice un boieriu şi nefurat de moscali: cui pistoale, cui rafturi (harnaşamente – n.n.), cui epângele (haină bărbătească din postav – n.n.), nice boieriu, nice slugă”[18]. Ne închipuim, ce trebuie să se mai fi mirat boierii moldoveni a doua zi, de spiritul înalt al ruşilor şi de eleganţa lor morală[19]. De atunci încoace, ei, vecinii noştri din răsărit, ne mângâie sufletul tot cu licoarea celor mai alese simţiri frăţeşti, copleşindu-ne prin desăvârşita lor cinste. Şi acest tratament cu aromă geopolitică ne-a încorsetat fiinţa etnică, încât, la est de Prut şi Nistru, el se suportă dureros şi astăzi. Lăsând la o parte uşoara persiflare ce ne-o stârneşte marea îmbătare ruso-moldavă de acum trei secole, ne întrebăm mai serios dacă nu cumva tocmai ei datorăm, în perspectiva timpului, întârzierea cu un veac a ajungerii stăpânirii împăraţilor de pe Neva la Prut sau Carpaţi.

Întâlnirea de la Semeni este reflectată şi de izvoarele ruseşti din acea vreme; ele fac referinţe, ca şi cronica lui Ion Neculce, la sfânta liturghie şi la focurile trase de tunuri şi din armele de calibru mic la sfârşitul acesteia, de faţă fiind „şi domnitorul moldovean cu persoane de vază … De asemenea, şi mitropolitul Moldovei cu monahi. Şi la sfârşitul acestei ceremonii domnitorului i-a fost prezentată întreaga armată. Şi a fost el cu toţi oamenii săi la prânz la Măria Sa Ţarul unde a fost tratat foarte bine …”[20].

Evenimentele petrecute în ziua următoare, pe 29 iunie, le găsim descrise în acelaşi letopiseţ al lui Ion Neculce: „Iară a doua zi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco vodă şi mitropolitul şi i-au făcut toţi scrisori la mână şi au iscălit toţi şi sângur împăratul”, iar boierii „carii nu să întâmplasă la cinste la Prut”, au semnat şi ei „catastihul cel de tocmală” în aceeaşi zi, la Iaşi, unde a fost adus de voievodul Moldovei. În felul acesta, „au iscălit toţi tot pe ponturile cele ce le-au triimis împăratul pre Luca vistiernicul”[21], fiind vorba de diploma împărătească cu 17 puncte pomenită mai sus[22]. Odată încheiată alianţa moldo-rusă, în zilele următoare, oştile unite ale celor doi suverani vor porni pe valea Prutului spre sud pentru a ieşi în cale turcilor şi tătarilor, ajungând vestea „că au trecut veziriul Dunărea şi vine în sus”[23].

Să revenim la „obuzul” sau tabăra lui Petru cel Mare de la Semeni, considerând util să evidenţiem denumirea aşezării în care ţarul şi-a instalat cartierul său de comandă. Aceasta este probabil în legătură cu termenul de seimen, pentru care vom prezenta câteva informaţii istorice. În ţările române, seimeni erau numiţi mercenarii de origine străină, mai ales sârbească, aflaţi în solda armatelor acestora, în secolele XVII-XVIII. În Ţara Românească primele trupe ale seimenilor au fost înfiinţate de Matei Basarab la 1636, ele fiind alcătuite din pedestraşi înzestraţi cu arme de foc[24]. În Moldova, cronicarul Miron Costin este cel care aminteşte la 1633 prima oară de aceşti lefegii străini, precizând că echipamentul lor era compus din sineţe, la fel ca şi al celor din ţara vecină[25]. În prima jumătate a secolului XVIII existau trei corpuri de seimeni: de curte (folosiţi pentru garda curţii domneşti), hatmăneşti şi ageşti (care asigurau paza oraşului capitală, a cetăţilor, a unor locuri mai însemnate pentru acţiuni militare). La 1736, Grigore al II-lea Ghica avea patru steaguri de seimeni de curte; portul lor era alcătuit fie din haine verzi, fie de culoare roşie, iar capul se acoperea cu „chivăre” negre[26]. Efectivul seimenilor s-a diminuat în urma reformei militare întreprinse la 1741 de Constantin Mavrocordat, care a redus numărul slujitorilor[27]. La 1776, pe vremea domniei lui Grigore al III-lea Ghica, ceata seimenilor forma cel mai însemnat corp de slujitori ai săi: 14 steaguri, cu un efectiv total de 658 de oameni[28]. Fiecare steag se afla sub comanda unui căpitan al seimenilor, numit baş-ceauş[29].

Ar fi în firea lucrurilor să presupunem că şi în preajma sau chiar pe locul actualului sat Semeni a fost odinioară aşezat un pâlc de seimeni pentru a supraveghea şi a apăra această zonă importantă din punct de vedere militar, avându-se în vedere mai ales proximitatea geografică cu satul Zagarancea, unde era un loc potrivit de trecere a Prutului. Altminteri, tocmai pe aici, „la Zagarance”, a străbătut râul şi unele unităţi de oaste moschicească în iunie 1711, precum menţionează Ion Neculce[30]. Unii istorici sunt de părere că localitatea Semeni s-a constituit după evenimentele din 1711[31], chiar dacă despre existenţa sa dispunem de date mai vechi. În orice caz, pentru a vărsa mai multă lumină în această chestiune, vom observa că prima menţiune documentară a aşezării, având numele Simeni, se regăseşte într-un act emis la 28 martie 1636 de cancelaria domnească a lui Vasile Lupu. Examinând conţinutul acestuia, se poate deduce că satul avea rădăcini mai vechi decât atestarea sa scrisă cea mai timpurie, păstrată până în zilele noastre. Actul cu pricina, pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat sub formă de rezumat, este o alegere hotarnică făcută în vederea stabilirii şi fixării unei stăpâniri asupra pământului. Conţinutul său este următorul: „Vasilie vv. întăreşte lui Dumitraşco, ginerele lui Ignat, a treia parte din satul Simeni – partea de jos, dinspre Bogdăneşti – cu loc de pod, parte din vatra satului, din apa Prutului şi din câmp, cumpărată de Isac vătaful, moşul lui, pentru care a avut pâră în divan cu Mircea şi Leontie şi cu alţi răzeşi ai lor, care au rămas de judecată, stâlpindu-se numitul loc de Focea uricarul”[32]. Aşadar, din moment ce documentul de atestare a localităţii specifică posesori anteriori, începuturile satului trebuie socotite ca fiind, în mod evident, de dată mai veche.

 Pe locul Semenilor, pare să fi făcut paza drumului şi a ţărmului Prutului o ceată de seimeni trimisă de domnul de la Iaşi. Cum ei staţionau aici în permanenţă, locului i s-ar fi zis după numele acestui corp de mercenari, de unde denumirea s-a transmis aşezării care se înfiripa pe acea bucată de pământ. Astfel, am putea admite că satului la început i se zicea Seimeni (într-o hotărnicie a ţinuturilor basarabene, din anul 1818, localitatea este atestată cu numele Săimenii[33]), ţinând, totuşi, seama de faptul că acesta apare pentru prima oară în documente scrise cu denumirea Simeni. Din Seimeni / Simeni / Săimenii rămase cu timpul numai Semeni, nume de sat, deşi în cuprinsul său nu mai era acum nici urmă de seimeni, care să străjuiască şleahul şi vadul din apropiere[34].

Încă de la începuturi, satul trebuie să fi fost unul nu tocmai mare şi ar fi hazardat să facem afirmaţii contrare. În acest sens, credem că este interesant de observat că localitatea rămânea una relativ mică şi către anul 1824, când un recensământ efectuat de administraţia rusă înregistra pe vatra Semenilor 47 de familii[35], fără însă a se preciza numărul total al locuitorilor şi cel al caselor pe care satul le avea pe vremea aceea. După două decenii, la 12 mai 1844, potrivit unei statistici demografice, la Semeni au fost înregistrate 57 de persoane, toate de viţă moldovenească[36] (nu se arată numărul de familii şi burlaci), de unde rezultă o diminuare numerică a populaţiei sale în acest răstimp.

Acum ne reîntoarcem la „rămăşiţele şanţului” de la Semeni, şanţ pe care Z. Arbore corect îl atribuie perioadei războiului antiotoman din vara anului 1711, utilizând, probabil, informaţii din surse ruse din secolul al XIX-lea şi nu cele ce-i puteau fi transmise pe cale orală: în asemenea caz, autorul Dicţionarului ar fi notat şi denumirea populară a acestor vestigii, statornicită de mult timp – Zamca sau Masa lui Petru cel Mare. În secolul următor, monumentul respectiv cel mai mult va fi popularizat de către regretatul om de ştiinţă Ion Hâncu, cel care a publicat numeroase schiţe istorico-arheologice despre acestă fortificaţie de pământ[37] (sensul termenului zamcă este nu altul decât cel de întăritură / construcţie întărită). Vestigiile ei s-au păstrat până în zilele noastre şi pot fi văzute pe teritoriul satului Semeni, mai exact în marginea sa nord-vestică, lângă şcoală, chiar pe ţărmul Prutului. În partea centrală a zămcii se observă un sector de pământ de formă circulară (diametrul = 60-65 m), cu suprafaţa orizontală şi netedă, care este înconjurat de un şanţ adânc de aproximativ 2 m şi lat de circa 27 m. Pe marginea exterioară a şanţului există urmele unui val de pământ cu înălţimea de 1 m şi lăţimea de 15-20 m, ridicat din solul scos din şanţ[38]. O observaţie se impune în legătură cu această zamcă şi ea vizează elementele ei constructive: detaliul pe care vrem să-l semnalăm şi care ne surprinde este că această fortificaţie nu are şanţul în partea exterioară şi valul în cea inferioară, ci invers, ceea ce reduce capacitatea apărătorilor ei de a se împotrivi unui atac.

La nord-est de zamcă, în apropierea acesteia, încă se mai poate da peste urmele unei construcţii în formă de movilă[39], probabil o poziţie fortificată a oastei lui Petru cel Mare.

Alături de Zamca sau Masa lui Petru cel Mare, în anul 2006 a fost instalat un monument menit să evoce amintirea evenimentului petrecut în acel loc acum trei veacuri şi să o menţină în memoria noastră colectivă. Cele trei componente principale ale monumentului sunt inscripţia pe placa de jos, crucea latină adâncită pe placa centrală, apoi placa superioară care formează împreună cu cea de dedesubt un tot întreg, redându-ne o cruce cu şase braţe. Textul sculptat pe piatră consacră memoria celor două mari figuri ale istoriei şi culturii europene, conţinutul său fiind următorul: LOCUL DE ÎNTÎLNIRE A / DOMNITORULUI MOLDOVEI / DIMITRIE CANTEMIR ŞI / ŢARULUI RUS PETRU I / 16 IULIE 1711.

       Ne-am referit la întâlnirea de la Iaşi şi Semeni a celor doi monarhi, urmărind scopul de a pune în evidenţă detaliile acestor întrevederi. Excerptate din cronicile noastre şi din izvoare ruseşti de epocă, ele scot în relief circumstanţele de amănunt în care s-au petrecut evenimentele, zilele de 25 şi 28 iunie, ale anului 1711, fiind cele în care s-a produs întâlnirea lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iaşi şi, respectiv, Semeni[40]. Aşa încât, eroarea strecurată în inscriptia dăltuită pe monumentul de la Semeni privind ziua întrunirii celor doi conducători este evidentă, ceea ce face necesară înlăturarea din textul respectiv a datei de zi şi lună – 16 iulie 1711– şi înscrierea celei corecte – 28 iunie 1711.

Banchetul de la Semeni de acum trei veacuri rămâne reprezentativ pentru o geopolitică mereu provocatoare. Și dacă vodca rusească, șampania franțuzească au rămas mai mult în afara gusturilor noastre în materie de băuturi alcoolice, un vin bun moldovenesc se crede că poate închega o prietenie între țări și popoare. Odată cu proclamarea independenței Republicii Moldova demnitarii s-au învățat să pună preț pe vin – o comoară națională. Astfel, ceremonialul vizitării unor faimoase crame este uzitat cu ocazia primirii soliilor străine, fiind vorba, evident, despre altfel de banchete, subțiri și cu ton înalt.

Note

[1] Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei. Redactor ştiinţific: dr. hab. Ion Dron. Editor: Iurie Colesnic. Fundaţia Culturală Română. Chişinău, Editura Museum, 2001, p. 187. Unele inexactităţi strecurate în  Dicţionar la prima ediţie din 1904 au fost, cât de posibil, înlăturate în ediţia din 2001, de regretatul prof. Ion Dron, specialist în toponimie şi un bun cunoscător al istoriei medievale a Moldovei şi a geografiei ei istorice.

[2] Pentru imaginea relaţiilor externe ale Moldovei în secolul al XVIII-lea, vezi monografiile lui Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale. Secolul al XVIII-lea, Iaşi, Editura Junimea, 1986 şi Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziune europeană (sec. al XVIII-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1999.

[3] O versiune a Diplomei de la Luţk este publicată în volumul Исторические связи народов СССР и Румынии. Том 3 (1673-1711), Москва, 1970, с. 323-331. O altă variantă a acesteia, pentru care se foloseşte termenul de Testament, se regăseşte în cronica lui Ion Neculce, Cronica copiată de Ioasaf Luca. Ediţie îngrijită, studiu introductiv de Zamfira şi Paul Mihail. Chişinău, Editura Ştiinţa, 1993, p. 166, 167.

[4] Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, în Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei. Îngrijirea textelor, prefaţarea letopiseţelor, glosar şi indici de Tatiana Celac. Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p. 377, 378; Vezi şi В. И. Цвиркун, Эпистолярное наследие Димитрия Кантемира. Жизнъ и судъба в писъмах и бумагах, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2008, p. 109-113; Lilia Pogolşa, Doctrina  politică a lui Dimitrie Cantemir reflectată în tratatul de la Luţk din 1711, în „Revista de istorie a Moldovei”, 2008, nr. 4, p. 141-152.

[5] Nicolae Costin, Scrieri în două volume. Volumul I. Ediţie îngrijită de Svetlana Korolevschi. Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p. 383, 384.

[6] Ion Neculce, Cronica copiată de Ioasaf Luca, p. 177.

[7] Nicolae Costin, Scrieri, p. 384.

[8] Ion Neculce, Cronica copiată de Ioasaf Luca, p. 177.

[9] Ibidem.

[10] Nicolae Costin, Scrieri, p. 384, 385.

[11] Ion Neculce, Cronica copiată de Ioasaf Luca, p. 177.

[12] Nicolae Costin, Scrieri, p. 385.

[13] Ibidem.

[14] Cf. Victor Ţvircun, Vitralii. Витражи, Chişinău, Editura Univers Pedagogic, 2006, p. 84.

[15] Ion Neculce, Cronica copiată de Ioasaf Luca, p. 180.

[16] Ibidem, p. 180, 181.

[17] Ibidem, p. 181.

[18] Nicolae Costin, Scrieri, p. 385.

[19] Cele mai recente analize referitoare la atitudinile filoruse din Ţările Române în secolele XVIII-XIX se datorează istoricilor Bogdan Murgescu, Anul 1711 şi filorusismul românesc în secolul al XVIII-lea, în idem, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa Creştină, Editura Polirom, 2012, p. 74-78 şi Nicolae Fuştei, Bănulescu-Bodoni – filorus sau antiotoman?, în „Promemoria”. Revista Institutului de Istorie Socială, Chişinău, 2011,vol. I, nr. 1-2, p. 246-256.

[20] Cf. Victor Ţvircun, Vitralii. Витражи, p. 85.

[21] Ion Neculce, Cronica copiată de Ioasaf Luca, p. 181.

[22] O inventariere a interpretărilor juridico-istorice privind tratatul de la Luţk, vezi la Dumitru C. Grama (Unele deziderate ale lui Dimitrie Cantemir referitoare la evoluţia statutului juridic al Moldovei după 1711, în „Revista de istorie a Moldovei”, 2008, nr. 4, p. 125-140), Ion Eremia (Consideraţii privind tratatul moldo-rus din 1711, în Frontierele spaţiului românesc în context european. Cuvânt înainte de Ioan-Aurel Pop. Coordonatori: Sorin Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi. Editura Universităţii din Oradea / Editura Cartdidact din Chişinău, Oradea / Chişinău, 2008, p. 103-117) şi Lilia Pogolşa (Contribuţii la corespondenţa lui Dimitrie Cantemir în ajunul campaniei de la Prut a lui Petru I, în Frontierele spaţiului românesc în context european, p. 98-100).

[23] Ion Neculce, Cronica copiată de Ioasaf Luca, p. 181.

[24] Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar. Coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu. Cuvînt înainte: O. Sachelarie; Introducere: Valentin Al. Georgescu. Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p. 432.

[25] Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace, în Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 175.

[26] Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, p. 433.

[27] Demir Dragnev, Constatări privind periodizarea evoluţiei forţelor armate ale Ţării Moldovei, în „Revista de istorie a Moldovei”, 2002, nr. 3-4, p. 11.

[28] Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, p. 433.

[29] Demir Dragnev, Constatări privind periodizarea…, p. 10.

[30] Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei…, p. 384.

[31] Bunăoară, cercetătorii Andrei Eşanu şi Valentina Eşanu (Întrevederile lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iaşi şi Semeni, în Tradiţii şi valori culturale la est de Carpaţi (sec. XVI-XX). Materialele conferinţei ştiinţifice „Tradiţii şi valori culturale la est de Carpaţi”, Chişinău, mai 2007. Chişinău, CEP USM, 2007, p. 27) presupun că „în apropiere de locul şederii seimenilor, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea treptat a apărut satul cu acelaşi nume”, supoziţie care nu are încă o confirmare documentară.

[32] Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a statului. Vol. II, 1621-1652. Lucrare întocmită de Mihai Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu şi Doina Duca. Bucureşti, 1959, doc. nr. 1141, p. 240.

[33] Instituţiile administrative locale în Basarabia (1812-1838). Documente şi materiale. Alcătuitorii volumului: Alina Felea, Teodor Candu, Tudor Ciobanu, Eugen Cernenchi, Adrian Dolghi. Academia de Ştiinţe a Moldovei. Institutul de Istorie, Stat şi Drept. Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Chişinău, Editura Pontos, 2011, p. 162.

[34] În cercetarea originii acestei aşezări ar trebui să admitem şi ipoteza unei provenienţe antroponimice a oiconimelor Seimeni / Săimenii / Simeni / Semeni.

[35] Ion Chirtoagă, Mariana Palii, O nouă sursă pentru elucidarea evoluţiei populaţiei din Basarabia în sec. al XIX-lea, în  „Revista de istorie a Moldovei”, 2004, nr. 3, p. 121.

[36] Dinu Poştarencu, Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei, II, Chişinău, 2009, p. 113.

[37] Vezi Ion Hâncu, Biobibliografie la 70 ani, Chişinău, 2002, articolele de la poziţia 152, 165, 242, 244, 300, 303, 321, 356.

[38]Ion Gh. Hîncu, Cetăţi antice şi medievale timpurii din Republica Moldova, Chişinău, Editura Universitas, 1993, p. 136; I. Gh. Hâncu, Vestigii strămoşeşti, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1990 (în grafie chirilică), p. 120-123. Desenul de la p. 123 al zămcii doar parţial corespunde cu descrierea ei din text.

[39] Ion Gh. Hîncu, Cetăţi antice şi medievale…, p. 136, 137.

[40] După opinia cercetătorului Vasile Iucal întâlnirea din 28 iunie 1711 a avut loc la Țuțora, undeva în zona actualului sat Valea Mare de la sud de Ungheni. A se vedea contribuția sa Fortificația militară din satul Semeni: ,,Masa lui Petru cel Mare”, în Tiragetia. Serie nouă, vol. III [XVIII], nr. 2, Istorie. Muzeologie. Muzeul Național de Arheologie și Istorie a Moldovei. Chișinău, 2009, p. 111-116.

Sergiu TABUNCIC

Apărut în volumul Basarabia – 1812. Problemă națională, implicații internaționale. Materialele Conferinței Științifice Internaționale 14-16 mai 2012, Chișinău – Iași. Coordonatori: Prof. univ. dr. Gheorghe Cliveti, conf. univ. dr. Gheorghe Cojocaru. Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat și Drept. Academia Română, Institutul de Istorie ”A. D. Xenopol”. Institutul Cultural Român ”Mihai Eminescu” din Chișinău. București, Editura Academiei Române, 2014, p. 55-65

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *