Cercetarea de față este prilejuită de recenta descoperire, în Centrul istoric al orașului Chișinău, a unor cărămizi ce aveau inscripționate un nume nobiliar moldovenesc – Purcel, descoperire pe care considerăm oportun să o documentăm mai pe larg. Punctul de plecare al investigațiilor este indicat de atestarea unor surse în care apare menționată o fabrică de cărămidă și țiglă pe moșia aristocraților Purcel din coastele Chișinăului, pe malurile râului Bâc. Fabrica exista din anul 1889, iar moșia Purceleștilor era consemnată cu numele Ustia, alteori Lupa, câteodată Ustia-Lupa sau Lupa-Ustia. Tot ea era cunoscută și sub numele de Movileni. Neamul Purcel își are rădăcinile înfipte în vremurile medievale și încă de atunci se afla așezat pe plaiurile Chișinăului.
Cea mai timpurie amintire a unui stăpân de pământuri cu numele Purcel pe țărmurile Bâcului ține de începutul secolului XVI. O asemenea prezență este sugerată de un document din 22 aprilie 1518 prin care Ștefăniță Voievod întărea lui Toader Bubuiog, pârcălab de Cetatea Nouă, o danie a părintelui său Bogdan Vodă – locul de pustie ,,pe Bâc, pe partea de dincolo a Bâcului, între Dragan și între Purcel”. Pe acel loc domnesc dăruit lui Toader Bubuiog se va înființa satul ce-i va purta secole înainte numele – Bubuiogi (azi Bubuieci, inclus în mun. Chișinău). Un document de la Alexandru Lăpușneanu îl arată ca fiind în hotar tot cu cele două sate pomenite mai devreme: ,,Bubuiogi pe Bâc între Drăganul și Purcelul cu mori pe Bâc”.
Prezența purtătorilor numelui Purcel în târgul Chișinăului și satele mărginașe acestuia este atestată mai frecvent începând din a doua jumătate a secolului XVIII. Un recensământ al populației Țării Moldovei din anul 1774 îl pomenește pe Vasili Purcel volintir din Chișinău, printre locuitorii înscriși în categoria rufeturilor. În schimb, printre birnicii satului Ghețeoani este consemnat Costandin Purcel și Iftodi Purcel, iar printre volintiri Grigoraș Purcel și Sâmion Purcel.
Căpitanul Vasile Purcel din Chișinău a fost căsătorit cu fata lui Vasili Andrunachi din satul Hrusca, Vasălca, și a avut cu ea două fiice și un fiu, Arghira, Avrămia și Ioan (moșia Hrusca ocupa părțile de vest și sud-vest ale actualelor sectoare Botanica și, respectiv, Centru ale Chișinăului). La 14 august 1776 Vasile Purcel dimpreună cu fiicele primește de la rudele din Hrusca zapis de vânzare pentru un bătrân din acea moșie, ce umbla în doi bătrâni: unul se numea Vasile Grosul, iar celălalt Andrunachi.
La 7 mai 1780 Vasili Purcel căpitan și răzeș din moșia Grosului este atestat printre persoanele rânduite să participe la cercetarea hotarelor unei moșii alăturate ale mitropoliei Iașului – Mâncești (astăzi Muncești – cartier al Chișinăului).
O carte de învoială între două grupuri de răzeși ai satului Hrusca privind stăpânirile lor este confirmată între alții și de Pavăl Purcel, la 25 mai 1806.
Avrămia, fata lui Vasile Purcel și feciorii ei, Toader, Gheorghii și Vasile Opincă dau tuspatru un zapis de vânzare pentru niște părți din moșia Hrusca, la 20 mai 1810. Un asemenea zapis cinci zile mai târziu dă și Arghira cu fiii ei, act adeverit prin semnătură și de Ioan Purcel, fratele Arghirei și al Avrămiei. La acea dată de 25 mai 1810 Vasile Purcel nu mai era în viață, căci Arghira este menționată drept fiică a răposatului ei tată.
La fel ca și tatăl său, Ioan Purcel a deținut rangul de căpitan, când, în 1817, era atestat drept proprietar al moșiei Lupa. Ea aparținea administrativ ținutului Orhei, ocolulului Fața Bâcului ori Nistrului de Jos și cuprindea trei-patru gospodării situate la 1,5 verste de Slobozia Bubuieci. Numărul locuitorilor se ridica la 13 persoane de gen masculin.
Un căpitan Purcel este amintit într-un raport al șefului poliției Chișinăului, adresat guvernatorului civil al Basarabiei, unde se menționează că în casa acelui căpitan în noaptea zilei de 4 spre 5 august 1818 un grup de mazili și ruptași de vistierie (27 de persoane) s-au adunat pentru a se sfătui în privința drepturilor lor.
Copiii căpitanului Ioan Purcel s-au numit Ioan (n. 1805) și Vasile (n. 1809), ambii având demnitatea publică de registratori guberniali. În 1833 aceștia depun la Adunarea Deputaților Dvorenimii Basarabiei o cerere de confirmare a nobleței neamului, susținută prin mărturii genealogice și dovezi privitoare la proprietăți.
Potrivit documentelor din dosar, cel mai îndepărtat strămoș cunoscut al lui Ioan și Vasile Purcel era diacul Todor Purcel, care ar fi obținut în 1537 o danie domnească de la voievodul Petru Rareș – moșia Ustia. Aceleași acte îl pomenesc pe Ursu Purcel, descendent al lui Todor Purcel și tatăl lui Vasile Purcel. Ultimul a fost căpitan și mare pitar, dregătoria fiindu-i confirmată de domnul Grigore Alexandru Ghica printr-o gramotă din 17 decembrie 1776. Copiii lui Vasile Purcel ne sunt cunoscuți: Arghira, Avrămia și Ioan, cel din urmă cu drept de stăpânire a moșiei Ustia consfințit de Guvernul Regional al Basarabiei printr-un certificat de proprietate datat la 26 decembrie 1815. Pentru cei doi fii ai căpitanului Ioan Purcel, Ioan și Vasile, gradul militar al tatălui lor nu le permitea accederea către clasa nobiliară și înscrierea în Cartea Genealogică a dvorenimii. În schimb, treapta ocupată de bunicul lor în ierarhia administrativă și socială a vremii sale, le garanta îndeplinirea acestei aspirații. La 11 iulie 1833 cei doi doveditori ai nobleței, registratorii guberniali Ioan și Vasile Purcel, sunt trecuți în Condica spițelor neamurilor dvorenimii din jud. Orhei în temeiul rangului de vel pitar al bunelului lor, Vasile Purcel. Din aceleași materiale aflăm că Vasile Purcel, nepotul, a avut patru fete – Alexandra, Elena, Ecaterina, Zinovia și un băiat Evghenii. Ei au fost înscriși în rândurile dvorenimii la 28 februarie 1861 odată cu mama lor Natalia, fiica lui Timofei Șohin, consilier titular. Departamentul Heraldic al Senatului Rusiei le-a reconfirmat titlurile nobiliare la 20 martie 1862.
Moșia Ustia sau Lupa ori Movileni în a doua parte a secolului XIX ținea de jud. Chișinău. Un așa-numit loc pustiu denumit Ustia-Lupa, cu suprafața de 800 desetine și 770 stânjeni pătrați, apare menționat în 1867 în stăpânirea nobilului Purcel. Cealaltă moșie, Movileni, tot o așa-numită pustie, îi avea ca proprietari pe același Purcel, Moștenitorii Leu și anumiți răzeși (699 desetine și 450 stânjeni pătrați), pe moșierul Bantuș și Moștenitorii Boțan (402 desetine și 600 stânjeni pătrați).
Surse arhivistice inedite ne oferă noi informații despre moșia Lupa. Potrivit unui document din 1900, proprietarul ei era Evghenii Vasilievici Purcel, nobil domiciliat în Chișinău pe str. Kiev, nr. 97. Situată la 4 verste distanță de centrul orașului, moșia se întindea pe o suprafață de 998 desetine. Valoarea ei se ridica la suma de 250.000 ruble, o desetină costând 250 ruble. Începând din 1868, E.V. Purcel a întreprins o activitate comercială cu vânzare de vite, grâne și alte produse agricole în sumă de 40-50 mii ruble anual. În 1899 își întemeiază o fabrică de cărămidă, evaluată la circa 50.000 ruble. Întreprinderea aducea un venit de cel puțin 60.000 ruble pe an. În iulie 1900, E.V. Purcel contracta un împrumut de la Sucursala Băncii Statului din Chișinău în valoare de 10.000 ruble. În parte, acesta era destinat procurării cărbunelui de mină din Donețk, necesar pentru funcționarea cărămidăriei. Pe titlul de credit și ancheta însoțitoare se regăsesc semnăturile lui E.V. Purcel (Fig. 1). Împrumutul se garanta cu gajarea averii personale a debitorului. Obligația sa față de creditor era de a rambursa împrumutul și, o data cu el, dobânzile aferente. Anterior, E.V. Purcel mai luase unele credite de până la 20.000 ruble de la Banca de Scont din Odesa, pe care le restituise în termenii stabiliți. După unele surse, la sfârșitul secolului XIX la fabrica sa munceau circa 100 de oameni.
Moșia Lupa și Movileni se află înscrisă într-o listă din 1901 a dvorenilor proprietari de domenii din jud. Chișinău. Ea era stăpânită de moștenitorii Nataliei Timofeevna Purcel și avea o suprafață de 998 desetine. Observăm că aceeași suprafață un an mai devreme era pusă doar pe seama moșiei Lupa, fapt ce ne permite să formulăm presupunerea că o parte a ei încă de mai înainte s-a numit Movileni. În lista din 1901 mai apare separat o mică moșie cu același nume Movileni, cuprinzând probabil unele terenuri de lângă satul Colonița și avându-i ca proprietari pe Ivan Popa cu 20 desetine, Maria Leu (născută Cojocaru) cu 69 desetine și moștenitorii unui alt putător al numelui Leu, cu 148 desetine.
În 1902 fabrica lui E.V. Purcel dispunea de 125 de angajați. Mijloacele ei tehnice se reduceau la o instalație de omogenizare și mărunțire a argilei, acționată de cai.
În anul 1909 moșia Lupa-Ustia făcea parte din plasa Mereni, jud. Chișinău. Fabrica era arendată cetățeanului de onoare ereditar Pavel Mihailovici Coșelev. Ea avea 48 de lucrători și dădea o producție anuală de 31.200 ruble. Proprietara fabricii era văduva lui Evghenii V. Purcel, Vera V. Purcel.
Potrivit unei publicații apărute în 1910, biroul fabricii Purcel se afla în Chișinău pe str. Sf. Haralambie, nr. 29. Arendaș – P.M. Coșelev. Administrator – I.M. Șihman. Fabrica se situa la 5 verste (drum pietruit) de stația ferată Chișinău și avea 16 lucrători, iar marfa produsă costa 19.000 ruble.
În anul 1911, Casa Gubernială Basarabeană de Credit Mărunt a procurat cu scopul de a oferi drept împrumut agricultorilor peste două milioane bucăți de țiglă marsilieză de producție locală. Ea se confecționa la fabricile din Chișinău – Moștenitorii Purcel, Frații Botezat, Klein, Kalveit, la fabrica Moștenitorii Dicescu din Gălești, la țiglăriile din jud. Acherman – Erdman și Friht, M. Cantor, Nejelschii, Bauman ș.a..
Un izvor arhivistic din 19 februarie 1917 o menționează pe Evghenia Gheorghievna Purcel (persoană deocamdată neidentificată) drept proprietară a fabricii. În depozitul acesteia se aflau 200.000 cărămizi arse și alte 2 mln bucăți nearse. Fabrica putea produce 4 mln de cărămizi anual .
O altă sursă de arhivă din 8 aprilie 1917 conține o listă a fabricilor de cărămizi din jud. Chișinău. Printre ele figurează și cărămidăria de la Movileni a Moștenitorilor lui E.V. Purcel, care nu poate fi decât aceeași cu fabrica amintită două luni mai devreme.
Tot în 1917 s-a completat un chestionar pentru fabrică. Arendată de P.M. Coșelev, ea avea în dotare două instalații de foc marca Hoffman, alimentate cu cărbuni de mină. Se puteau lucra cărămizi cu dimensiunile de 6x3x1,5 și 5×2,5×1 verșoace, precum și țigle marsilieze. Neavându-se combustibil, fabrica staționa încă din anul 1914. Eventual, putea angaja muncitori din or. Bender sau Ismail. Lutul necesar se găsea chiar în preajma întreprinderii, pe un deal.
După un articol de ziar din septembrie 1919, fabrica își întrerupsese demult activitatea, din lipsă de combustibil. Avea două cuptoare mari și ar fi putut lucra anual până la 5 mln cărămizi. În condiții normale întrebuința până la 120 lucrători zilnic.
După cum se constată din informațiile prezentate, fabrica Purcel este pusă în legătură cu moșia Lupa, Ustia și Movileni. Pentru a realiza o identificare mai sigură a arealului aferent acestei moșii, vom apela la noi surse documentare, cartografice, toponimice și la observații de natură geografică. Totodată, urmărim să obținem indicii pentru a stabili un loc mai restrâns pentru amplasamentul fabricii.
Vom începe cu explorarea hărților guberniei Basarabia și îndeosebi a celor care redau mai detaliat împrejurimile Chișinăului. În niciuna din aceste hărți nu apare o moșie denumită Lupa-Ustia, în schimb pe una din ele este cartat un cătun cu numele Purcello ( Пурчелло). El se situează între Chișinău și satul Bubuieci, mai aproape de cel din urmă. La nord-est de cătunul Purcello și la sud de satul Colonița, figurează un cătun cu numele Movileni, ortografiat greșit Мигуляны (Miguleanâ) (Fig. 2).
O altă hartă a Basarabiei consemnează numele Văii Mazileni (corect: Movileni), care se întinde paralel cu Valea Coloniței. Este zona unde avea să se înfiripeze cătunul Movileni. Aproape de capătul drumului Muncești-Chișinău, pe partea stângă, este indicată o fabrică de cărămidă. O altă cărămidărie figurează pe dreapta drumului Chișinău-Mereni, înainte de prima sa curbă bruscă. La acea întorsătură este așezat un cătun fără nume (Fig. 3), care poate fi doar Purcello, trecut pe harta precedentă.
Oiconimul Purcello ne trimite cu gândul la stăpânul acelei moșii. În acest sens, reținem numele dvoreanului Vasilii Ivanovici Purcelo (Василий Иванович Пурчело), ortografiat cu slove rusești pe monumentul său funerar din Cimitirul Ortodox Central din Chișinău (1868). Pentru cercetarea noastră este justificat să legăm sătucul Purcello de moșia Lupa-Ustia, unde începând din anul 1899 funcționa fabrica lui Evghenii Purcel, fiul lui Vasile Purcel. Prin coroborarea hărților recente ale Chișinăului cu cele semnalate mai sus, observăm că locul cătunului Purcello coincide cu zona de la intersecția străzilor Uzinelor, Industrială și Lunca Bâcului. Subliniem că anume în acest perimetru se află situat Combinatul de Materiale de Construcții Macon (str. Uzinelor, nr. 104), care își extrage materia primă dintr-o carieră de lut din apropiere. Aceleași hărți ale Chișinăului semnalează un mare potențial de resurse de argilă la încrucișarea străzilor Uzinelor și Industrială și în spațiile adiacente dinspre nord și est.
Un element argumentativ îl constituie denumirile străzilor Movileni și Cărămidarilor, odonime din apropierea fostului sătuc Purcello. Locurile de aici, după observațiile de teren, prezintă mai cu seamă suprafețe cu ridicături și chiar pante abrupte. Realitatea este sesizată și de alți cercetători, care susțin că denumirea străzii Movileni redă particularitățile unui teren accidentat. Aceste considerații dobândesc o și mai mare relevanță istorică și geografică, dacă raportăm numele Movileni la denumirea cartierului învecinat Otovasca. Originile acestui toponim, după opinia unor specialiști, coboară până în a doua jumătate a secolului XIX. Încă de pe atunci, în partea sudică a satului Ghețăoani ia ființă o nouă așezare, Otovasca, ea putând fi și o prelungire a Ghețăoanilor, după numele unui proprietar al satului ori a unei părți de sat. Numele topic Otovasca s-a format cu ajutorul sufixului asca prin derivare de la cuvântul de bază otov (ă), cu care putea fi numit sau poreclit un bărbat ori o femeie fără talie. Din punct de vedere geografic același termen otovă desemnează un ,,loc drept”, iar un termen înrudit, otovană, posedă accepțiunea de ,,vale ce are forma unei gropi sau hârtop cu fund plat și lat”.
Reținem că arealul moșiei Purcel era dominat de dealuri mai mult sau mai puțin înalte, asemuite probabil cu niște movile, succedate înspre nord-vest de pământuri fără accidente de teren. Acest peisaj împletește armonios două forme de relief opuse, muncelele cu șesul, exprimate de toponimele Movileni și Otovasca. Cel dintâi își dezvăluie și mai mult încărcătura istorică, dacă îl raportăm la un odonim ce amintește de activitatea meșterilor de cărămizi. Avem în vedere strada Cărămidarilor, situată paralel cu străzile Movileni, L. Rebreanu și Uzinelor, adică într-un spațiu marcat odinioară de practicarea cărămidăriei.
În stadiul actual al cercetărilor, întinderea moșiei Lupa, Ustia și Movileni este greu de stabilit cu exactitate pe teren, nefiind precizată în nicio hartă. După cum am menționat deja, nu este exclus că denumirea Movileni se atribuise unei părți din moșia Purceleștilor, care, desigur, trebuie privită împreună cu satul lui Purcel – Purcello. Din analizele noastre ar reieși că moșia vizată îngloba teritoriul circumscris străzilor Movileni, L. Rebreanu, Cărămidarilor, precum și zona dinspre întretăierea străzilor Uzinelor, Industrială și Lunca Bâcului. Este plauzibil ca moșia Purceleștilor să fi cuprins pe lângă acest areal și unele terenuri limitrofe, mai ales cele ce se așterneau spre nord-est, către actualul sat Colonița. În proximitatea acestuia a existat un cătun cu denumirea Movileni, care putea fi întemeiat și de movilenii din satul Purcello.
În anul 1913 cătunul Movileni este atestat în cadrul plasei Mereni, iar din 1923-1924 aparținea de com. Budești, plasa Râșcani, jud. Chișinău, numărând 26 de locuitori. Preot paroh era Nicolae Vieriu. În anii 1925-1926 cătunul avea 75 de locuitori. În perioada 1928-1932 populația sa se redusese la 40 de suflete. Dintre movileni apare menționat Mihail Canțăr, proprietar agricultor cu 150 ha pământ arabil și 3 ha vie. Distanța de la cătunul Movileni și până la Gara Chișinău s-a indicat diferit în sursele vremii: 6,5 sau 10 ori 12 km. Un grup de 10 gospodării Movileni cu 54 locuitori români (27 persoane de gen masculin și alte 27 de gen feminin) era înregistrat în plasa Chișinău din jud. Lăpușna în 1930. Pe harta administrativă a acestui județ, alcătuită în 1937 de prof. Nicolae Florov, un cătun Movileni este plasat spre sud de Colonița și nord-vest de Valea Coloniței, în vecinătatea Chișinăului (Fig. 4). În 1964 cătunul Movileni s-a contopit cu satul Colonița.
În felul acesta, examinarea mărturiilor documentare, cartografice, toponimice și geografice ne îndreptățește să admitem identificarea moșiei nobililor Purcel cu pâmânturile sătișorului ce le purta numele – Purcello. Fabrica întemeiată de E.V. Purcel pe moșia Lupa-Ustia-Movileni poate fi acum localizată mai ușor prin evidențierea elementelor de convergență în sursele menționate.
Nu demult cercetătoarea Veronica Conoval a descoperit testamentul lui Vasile Purcel, aducând la lumină noi amănunte despre familia și proprietățile sale. Scrisă la 10 iunie 1868, diata dispunea asupra felului cum urma a fi împărțită averea după moartea testatorului. Vasile Purcel o desemna pe Natalia Timofeevna Purcel, soția cu care conviețuise peste 30 de ani, moștenitoare a patru case în Chișinău și altor averi mobile. Tuturor celor cinci copii de asemenea li se orânduiau diverse averi. Fiicelor Alexandra (n. 1838, căsătorită Iușchevici), Elena (n. 1839, căsătorită Grigoreva) și Ecaterina (n. 1842, căsătorită Caciulcova), care își întemeiaseră familii, li se hărăzeau câte 10.000 ruble argint. Aceeași sumă se dăruia și fiicei mai mici Zinovia (n. 1844), încă celibatară, precizându-se că doar după căsătorie urma a primi banii lichizi. În cazul când măritișul Zinoviei n-ar fi avut loc în timpul vieții mamei sale, era hotărât a i se transmite capitalul dietar la împlinirea vârstei de 25 de ani. Mezinului Evghenii (n. 1849) i se acorda moșiile de la Ustia-Lupa, Movileni și Găuzeni. Vasile Purcel nu admitea nici un pretext pentru vinderea primei moșii, încredințându-i fiului să o transmită prin succesiune copiilor săi, preferabil urmașilor pe linie bărbătească. Om cu inimă darnică, Vasile Purcel lăsa soției 3.000 ruble ca după moartea lui să le împartă în mod egal la șase absolvente ale Gimnaziului de fete din Chișinău, care erau orfane ori proveneau din familii sărace. Ele își puteau ridica numerarul (câte 500 de ruble) după căsătorie, iar până atunci un anumit procent li se rezerva pentru asigurarea traiului zilnic. Alegerea candidatelor potrivite era pusă în sarcina Nataliei Timofeevna, care trebuia să consulte și să obțină acordul Sfatului Frăției ,,Alexandru Nevski” din Chișinău. Din credință și cu gândul la mântuire, Vasile Purcel dăruiește pentru pomenirea răposaților săi părinți, Ioan și Teodora, sume de bani câtorva biserici din Chișinău: Buna – Vestire, Înălțarea Sfintei Cruci, Sf. Gheorghe, Sf. Haralambie, Bisericii Tuturor Sfinților și cea a Sfinților Constantin și Elena (de la Râșcani). Pe lângă aceasta, câte o mie de ruble argint sunt donate mănăstirilor Răciula, Tabăra, Cușelăuca și Hirova, ca să slujească zilnic Liturghia, până la împlinirea unei jumătăți de an, iar sâmbetele să săvârșească parastas pentru sufletul său și al părinților săi. Vasile Purcel mai lăsa niște avere nepoatelor și nepoților de copii: Maria și Ecaterina Iușchevici primesc suma de 3.000 și, respectiv, 2.000 ruble argint, iar Nicolae Grigorev casa din sectorul patru al orașului, cu dreptul de a fi administrată de tatăl său și chiar a o vinde, cu condiția ca mijloacele obținute să le folosească pentru educația fiului. Vasile Purcel își mărturisea dorința de a fi înmormântat conform canoanelor credinței creștin-ortodoxe strămoșești. Testamentul său se încheie cu o seamă de cuvinte memorabile, demne de un om de aleasă simțire creștină: ,,Las copiilor mei blagoslovirea părintească, rog pe Creatorul suprem să trimită asupra lor și copiilor lor bunăstare, pace și viață fericită în toate timpurile, rog să o iubească și să o stimeze pe mama lor, să se iubească unul pe altul și să facă așa cum e scris în Sfintele Scripturi. Subliniez că numai pe această cale poți fi fericit pe pământ”.
Moșia Lupa-Ustia până în luna martie 1906 rămăsese înscrisă după mama lui Evghenii Purcel, de mulți ani trecută din viață, motiv pentru care fiul s-a adresat Zemstvei orașului Chișinău pentru a-și legaliza proprietatea. Cererea se aprobă și în consecință moșia cu suprafața de 700 desetine de pământ i-a fost înregistrată. La 29 octombrie 1907 Evghenii Purcel și-a redactat un testament prin care moștenitoarea sa este numită soția Vera. După moartea Verei Purcel averea alcătuită din moșii, inclusiv Lupa-Ustia cu fabrica de cărămidă și casa din str. Jucovscaia, nr. 14 urma să treacă în gestiunea Zemstvei județului Chișinău. În acea casă testatorul își dorea amenajarea unei instituții medico-sanitare care să-i poarte numele, în care scop dăruiește Zemstvei suma de 4.450 ruble. Evghenii Purcel a fost atașat și de fabrică, după cum se vede din doleanța expusă către Zemstvă de a o exploata rațional, astfel putându-se acoperi cererea de cărămidă pentru întregul județ. Nobilul Evghenii Purcel a încetat din viață pe 5 decembrie 1907, fără a avea urmași.
După unele informații, Vera Purcel părăsește Chișinăul pentru a se stabili la Petersburg. În 1913 se afla în capitala imperiului, de unde solicită Zemstvei să i se permită darea în arendă a fabricii. Se pare că solicitarea a rămas fără răspuns, după care urmele Verei Purcel se pierd. Cât privește fabrica, odată cu primul război mondial ea ajunge într-o stare de decădere. Și mai mult s-a ruinat între anii 1921-1923, când moșia Lupa-Ustia a fost expropriată. Întreprinderea se va redeschide la sfârșitul anilor ʼ40 ai secolului trecut, purtând pe rând mai multe denumiri, până la cea actuală: Combinatul de Materiale de Construcții Macon. Se consideră că rădăcinile Combinatului duc spre moștenirea industrială lăsată de E.V. Purcel, nobilul care în 1899 întemeiază probabil pe acest amplasament o fabrică de cărămidă și țiglă.
Datorită statutului său social, E.V. Purcel a avut o poziție publică vizibilă în capitala Basarabiei, unde era locul său de trai. A fost membru al Comitetului Executiv al Zemstvei județului Chișinău, instituție care a contribuit la propășirea vieții culturale și social-economice locale. E.V. Purcel figurează în lista persoanelor cu drept de participare la alegerea delegaților în organul electiv al administrației urbane – Duma orășenească Chișinău. Cu acest prilej s-a indicat și taxa percepută în conformitate cu valoarea averii deținute: 2.200 ruble (octombrie 1905).
Conacul urban E.V. Purcel din str. Jucovscaia, nr. 14, azi str. N. Iorga, nr. 20, este o clădire de patrimoniu național, o bijuterie arhitecturală a Chișinăului începutului de secol XX. Eleganta casă a fost ridicată în anul 1905 din piatră albă și cărămizi roșietico-gălbui produse la propria fabrică, redând cu subtilitate și rafinament stilul eclectic. Pe frontispiciul ei se poate observa monograma proprietarului – o suprapunere artistică a inițialelor numelui și prenumelui lui Evghenii Purcel – ,,ЕП” (Fig. 5). Sunt de remarcat și alte detalii arhitectonice, precum consolele cu frunza de acantă, firidele împodobite cu sculpturi sau tendințele stilistice dominate de geometrii neoclasice. Ar mai fi aici de amintit că aceleași cărămizi de bună calitate, produse la fabrica lui E.V. Purcel, ca și piatra albă din apropiatele cariere de la Brăila și Făurești, s-au folosit la construcția Băncii Orașului Chișinău. La fel, în aceeași urbă, din cărămidă de Purcel s-a edificat Spitalul clinic de boli infecțioase ,,Toma Ciorbă”, instituția funcționând și în prezent în clădirile sale istorice.
Istoricul Gh. Bezviconi scria în 1936 că străzile mai vechi ale Chișinăului au apărut în jurul unor case boierești și că denumirile lor se trăgeau de la numele proprietarilor locuințelor. Asemenea semnificații aveau numele străzilor Medelnicerul V. Rosetti-Bălănescu, Șambelanul Iancu Balș, Burgomistrul Stavru Dimu, Primarul D. Mincu, Alecu Grecu, Vel-căpitanul M. Cațiche, Vtori-vistiernic Iordache Sallos, Căminarul Iancu Pruncul, Sărdarul Iordache Varfolomeu, Medelnicerul Antoni, Sărdarul T. Măcărescu (Mihai), Proprietarul Țapu, Gavriil Cojocaru, Vasile Purcel și altele. Schimbarea artificială a acestor și multor altor nume vechi de străzi Gh. Bezviconi o găsea de-a dreptul nechibzuită. El considera că toponimia stradală este un document indispensabil pentru evoluția orașului, iar înlocuirea unei nomenclaturi înrădăcinate în memoria colectivă cu alte nume arbitrare se vădea a fi o persiflare a adevăratei istorii a Chișinăului.
Strada Vasile Purcel (ул. Пурчеловская) se afla în apropierea râului Bâc, după cum indică planurile Chișinăului din anii ʼ80 ai secolului XIX (1887) și deceniul doi al celui următor (1912, 1919). Ea începea de la str. Buna-Vestire (ул. Благовѣщенская) și continua până la str. Camenolomnaia (Carierei de Piatră sau Pietrăriei). Până azi s-au păstrat doar fragmente din vechea stradă Vasile Purcel, denumită în prezent Movila lui Burcel. I se atribuise acest nume încă în anii interbelici: Movila lui Purcel și apoi Movila lui Burcel. Poate că ar trebui să ne întrebăm dacă preschimbările de odonime n-au fost cumva motivate de faptul că denumirea colinei și străzii I.N. Inzov (general rus, rezident imperial al Basarabiei), aflate mai la asfințit de str. Purcel, urmau să fie ignorate și date uitării pentru a se șterge amintirea unei persoane. Strada Movila lui Burcel este consemnată și cu denumirea rusească, Purcelovscaia, pe o hartă a Chișinăului de la sfârșitul perioadei interbelice.
Este interesant de notat că peisajul geografic al moșiei Lupa încă din vechime era semănat cu tumuli funerari – movile de pământ ridicate deasupra mormintelor, unele bine păstrate până nu demult. Este demn de a evoca aici, măcar ca un fapt literar, poezia populară Movila lui Burcel, culeasă și publicată de Vasile Alecsandri. În același timp, amintim un toponim cu rezonanțe legendar-istorice și spirituale, Movila lui Burcel / Movila lui Purcel, atribuit unei coline din com. Miclești, jud. Vaslui. Pe vârful ei, în anii ʼ90 ai secolului trecut s-a ridicat un așezământ monahal și s-a amenajat un ansamblu statuar format din trei cruci, o hartă a Moldovei istorice şi o statuie reprezentând Dacia Traiană. Tot acolo s-a instalat un bust al lui Ştefan cel Mare. Prin narațiunea orală de acest loc se leagă Povestea Movilei lui Burcel, care cunoaște o largă circulație în zonă. Rămâne de semnalat încă un loc, la est de Prut, numit Movila lui Purcel, care desemnează o necropolă tumulară de pe moșia satului Grozasca, r-nul Ungheni.
Mai mulți membri ai dinastiei Purcel și-au găsit locul de odihnă veșnică în cavoul familial de la Cimitirul Ortodox Central din Chișinău (Fig. 6). Cavoul seamănă cu un mausoleu și adăpostește mormântul cu monumentul funerar al lui Vasilii Ivanovici Purcelo și gropnița în care au fost înhumați Evghenii Vasilievici Purcel, mama sa Natalia Timofeevna și surorile Alexandra și Elena. Monumentul are un epitaf cu o inscripție rusească: Бессарабский / помещик / Дворянин / Василий / Иванович / Пурчело / умер 1868 г. (Moșierul basarabean Dvoreanul Vasilii Ivanovici Purcelo mort a. 1868). Pe o placă de granit alb fixată în zidul estic al construcției, lângă lespedea criptei, tot cu litere rusești stă scris următoarele: Евгений Васильевич / Пурчелъ / 1849-1907 / Мать / Наталия Тимофеевна / Сестры / Александра / Елена (Evghenii Vasilievici Purcel 1849-1907, Mama Natalia Timofeevna, Surorile Alexandra și Elena). Deasupra acestei plăci se află o nișă pentru candele în formă de arcadă, cu o cruce cu Răstignirea lui Hristos, sub care este inscripționat: Да будет / воля твоя (Fie voia Ta). Numele ctitorului acestui mausoleu, ridicat din cărămidă roșietico-gălbuie și acoperit cu țigle roșii, este cunoscut de toți trecătorii care străbat aleea din fața sa. El apare dăltuit pe o placă de granit suriu așezată deasupra ușii metalice de intrare: Е.В. Пурчелъ. Pe alte două plăci laterale se citește: Доброй și, respectiv, памяти (În buna amintire a lui E.V. Purcel). Mausoleul păstrează vie amintirea celor ce-și dorm în el somnul de veci, iar candelele ce ard aici îi trimite pe credincioși cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este Lumină.
Cimitirul Ortodox Central din Chișinău prin diversitatea și complexitatea monumentelor funerare (plăci tombale, obeliscuri sau coloane cruciforme, lespezi-stele cu ornamente de cult, busturi, basoreliefuri, cavouri-mausoleu, cripte-paraclis ori temple antice miniaturale) oferă un extraordinar prilej de percepere a istoriei cultural-civilizaționale a orașului. În multe cazuri se evidențiază unicitatea acestor monumente sepulcrale, prin care persoane mai sensibile, precum oamenii de litere, descoperă fațete noi ale armoniei spirituale. Tot ei remarcă o piatră de mormânt aparținând negustorului de ghilda întâi Nicandr Purcel, un reprezentant încă necunoscut al neamului Purceleștilor.
Nu demult, în Centrul istoric al Chișinăului, în zona de construcție a unui bloc locativ de pe str. Armenească, nr. 110 au fost descoperite materiale tegulare inscripționate, între care și cărămizi lucrate la fabrica lui E.V. Purcel. Piesele au fost recuperate în timpul investigațiilor arheologice de salvare din toamna anului 2012, din grămezile de moloz lăsate în urmă de constructori. Exemplarele prevăzute cu inscripții au o valoare științifică aparte ca cercetare epigrafică și ca sursă de informare asupra materialelor de construcție din lut. Deși neglijate mult timp în cercetare, ele ne furnizează mărturii prețioase despre ramura discutată, complementare celor de natură documentară.
Cărămizile fabricii Purcel poartă inscripția numelui fondatorului ei, realizată prin ștanțare cu slove chirilice: ,,Е.В. ПУРЧЕЛЪ”. Piesele au dimensiunile de 26,4x13x7 cm. Inscripția este încadrată într-un dreptunghi de 15,5×4,5 cm. Înălțimea literelor este de 2,6 cm (Fig. 7). Asemenea cărămizi au fost găsite în dărâmăturile construcțiilor distruse înainte de intervenția arheologilor, o piesă aflându-se în zidăria unei anexe gospodărești de epocă (distrusă și ea între timp).
Exemplare de cărămizi marca ,,Е.В. ПУРЧЕЛЪ” mai pot fi văzute și în structura unui perete din curtea ansamblului de clădiri istorice din str. Mihai Eminescu, nr. 50 și la nivelul subsolului edificiului din str. 31 August 1989, nr. 27-B. În toamna anului 2016, un pavaj amenajat cu dale din cărămizi sparte, purtând aceeași marcă de fabricație, a fost dezvelit cu ocazia salubrizării curții sediului Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova (AIRM) (str. A. Șciusev, nr. 103).
O inscripție mai amplă conținând denumirea integrală a fabricii lui E.V. Purcel s-a aplicat pe țigle: ,,ЧЕРЕПИЧНО-КИРПИЧНЫЙ ЗАВОДЪ / Е.В. ПУРЧЕЛА. КИШИНЕВЪ” (Fabrica de cărămidă și țiglă E.V. Purcel. Chișinău) (Fig. 8).
Publicațiilor istorice, mărturiilor arhivistice și materialului epigrafic tegular li se adaugă o sursă de o semnificație deosebită pentru reconstituirile propuse, și anume fotografiile vechilor cărămidării. Ele au valoare documentară inedită, dincolo de valoarea lor patrimonială unică. Două asemenea imagini păstrează albumul publicat de P.M. Kondrațchii în 1889 (Fig. 9) și volumul apărut în 1903 sub redacția lui P.A. Crușevan (Fig. 10).
Fotografia din album a fost realizată la Chișinău sau în împrejurimile sale, după cum glăsuiește titlul acestuia. Și cealaltă s-a făcut undeva în preajma Chișinăului, inserându-i-se următorul text: ,,Кирпичный заводъ въ предмѣстьи Кишинева”. Ele evidențiază detalii importante puțin cunoscute privind fabricarea cărămizilor într-o perioadă încadrată între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. O primă observație generală ar fi faptul că instalațiile fabricii (fabricilor), clădirile și dotările tehnice sunt modeste. Construcțiile au învelitori din stuf sau țigle, iar stivele de cărămizi sunt acoperite cu olane semicilindrice. De notat că asemenea olane de acoperiș încă mai pot fi văzute și în prezent pe gardurile vechi din zona str. Căpriana. Se remarcă și o casă de locuit, acoperită cu o învelitoare în doua ape. Este posibil ca cineva dintre lucrătorii fabricii să o fi avut drept casă de trai, poate chiar părinții acelei copile ce-și găsi loc de zăbavă pe o tărăboanță. Am avea un echilibru funcțional aproximativ între bărbați și femei, deși într-o poză preponderența o dețin femeile.
Fabricarea cărămizilor implica mai multe etape. La început se confecționa pasta de lut, pe care o vedem deja pregătită în grămezi, unde se mai frâmânta ușor înainte de a fi presată în forme. Fotografiile nu ne arată vreun dispozitiv pentru prepararea aluatului de argilă. Instalațiile tehnice reprezintă o masă pe care se executa fasonarea cărămizii, procedeu manual realizat cu ajutorul unor tipare din lemn sau tablă. Ele erau apoi puse pe pâmânt, pentru uscarea primară la soare, în aer liber. Pentru uscarea lor deplină, cărămizile erau clădite după o aranjare specială în stive acoperite care probabil aveau și rafturi. Vedem și cărămizi așezate ordonat unele peste altele și neacoperite – fie că erau cărămizi nearse pentru vânzare, fie că arderea lor în cuptoare urma a fi făcută. Maldăre de cărămizi se păstrau în magaziile de alături, care puteau fi și uscătorii naturale. Nu se observă din fotografii vreun cuptor de ars cărămizi. Dacă ar fi existat o astfel de instalație, ea va fi fost amenajată într-un loc protejat de incendii.
Mai trebuie evidențiat un detaliu legat de materia primă a industriei de lut – argila. Chișinăul, după cum s-a menționat, este bogat în soluri argiloase, fapt precizat și prin date documentare care indicau în preajma fabricilor de cărămizi resurse de lut. Asemenea zăcăminte vor fi existat și în apropierea fabricii (fabricilor) din fotografiile analizate, transportarea argilei din locul de extragere făcându-se probabil cu căruțele și cu roabele. Cele din urmă erau vehicule comode pentru transportul materialelor îndeosebi pe distanţe mici, mereu utile și ușor de încadrat în fluxul tehnologic al utilajelor.
În încheiere se poate remarca rezonanța pe care neamul Purcel a avut-o în arealul orașului Chișinău și a unor sate megieșe în perioada medievală și până în anii interbelici. Ne-au interesat proprietățile sale funciare pe care am încercat să le identificăm mai riguros după surse documentare, toponimice și cartografice. Fabrica de cărămidă și țiglă întemeiată de nobilul Evghenii Purcel pe moșia familială (Ustia, Lupa, Movileni) va ajunge cunoscută în întreaga zonă. Sunt prezentate diverse date și informații despre fabrică, inclusiv materiale arhivistice inedite, introduse acum în circuitul științific. Tot în premieră istoriografică este valorificată o nouă sursă informativă, reprezentată de piesele tegulare inscripționate, confecționate la fabrică. Întreprinderea a jucat un rol important în dezvoltarea producției materialelor de construcție din lut ars din Chișinău în ultimul deceniu al secolului XIX și la începutul perioadei interbelice.
Sergiu TABUNCIC
Lista figurilor
Fig. 1. Semnături autografe (iulie 1900) ale dvoreanului E.V. Pucel.
Sursa: ANRM, Fond. 142, inv. 1, dosar 231, filele 1-1v.
Fig. 2. Cătunul Purcello pe o hartă a guberniei Basarabia.
Fig. 3. O hartă a guberniei Basarabia indică două fabrici de cărămizi la Chișinău și pe dreapta drumului spre Bubuieci (abr. Кирп).
Fig. 4. Cătunul Movileni pe harta administrativă a jud. Lăpușna (1937).
Fig. 5. Monograma ,,ЕП” (EP) pe frontispiciul casei lui E. Purcel din str. N. Iorga, nr. 20 din Chișinău.
Fig. 6. Cavoul-mausoleu al familiei Purcel de la Cimitirul Ortodox Central din Chișinău.
Fig. 7. Cărămidă marca ,,Е.В. ПУРЧЕЛЪ” (E.V. Purcel).
Fig. 8. Țiglă produsă la fabrica lui E.V. Purcel.
Fig. 9. Cărămidărie pe o fotografie din 1889.
Fig. 10. Fabrică de cărămidă într-o suburbie a Chișinăului. Foto 1903.
Articol publicat în „Revista de Istorie a Moldovei”, Chişinău, 2015, nr. 4 (104), p. 140-156, cu denumirea Neamul Purcel în trecutul Chișinăului,
