Pe parcursul secolului al XIX-lea și în perioada următoare orașul Chișinău a beneficiat de proiecte de dezvoltare a utilităților edilitare de interes general, printre care și rețeaua de alimentare cu apă și de canalizare. Aceste servicii publice au evoluat treptat spre standarde de calitate, favorizând evoluția urbană a localității și perspectivele ei de ansamblu. Paralel, într-o anumită fază de transformare citadină s-au realizat lucrări de pavare a străzilor și trotuarelor, s-au montat primele linii pentru tramvaiul tras de cai și s-au construit noi edificii arhitecturale cu destinație administrativă, culturală și socială.
O descriere sumară a utilităților publice de apă și instalarea apeductului urban este realizată într-o carte jubiliară a Chișinăului editată la împlinirea unui secol de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist. Ea oferă unele detalii despre numărul și amplasarea fântânilor din capitală și împrejurimi, activitatea sacagiilor, demersurile autorităților pentru amenajarea sistemelor tehnice la cișmeaua de la poalele dealului Bisericii Măzărache, costurile proiectelor și ale construcțiilor, cât și persoanele responsabile de aceste activități. Este consemnat și numele unuia dintre primii meșteri specializați în infrastructura de apă – Ioann Suioldji –, invitat de la Odesa de către Duma Chișinăului la începutul anului 1829 pentru a zidi două bazine de apă potabilă și pentru spălarea hainelor, canale de scurgere și alte instalații la cișmeaua amintită, numită în epocă fontan – izvor ce țâșnea cu presiune din pământ. De notat că unele date menționate mai sus, cât și numele mic și de familie al acestui meșter, în ortografia Ioan Suioldoji (cu trimitere la aceeași publicație jubiliară), se regăsesc în studiul istoricului și arheologului Vasile Grosu, dedicat Bisericii Măzărache și orașului Chișinău. La fel, într-o monografie a Uzinei de Apă, întocmită de dna inginer Raisa Cecan, se consemnează numele meșterului Ioann Suioldji, cu referire la un document de arhivă unde acesta apare sub forma: Ioan Suiodji. Apoi, notele scurte ale cercetătorilor Petru Starostenco și Iurie Colesnic despre Izvorul dintâi al urbei de pe Bâc îi dau doar numele de familie: meșterul Suioldji. În legătură cu patronimicul Suiodji / Suioldji este interesant de specificat un fapt ce a fost ignorat de studiile privind aprovizionarea cu apă a Chișinăului. Avem în vedere consonanța fonetică între acest patronimic și termenul suiulgiu, care desemna în lumea românească a secolelor XVIII-XIX îngrijitorii cișmelelor și haznalelor din orașe și meșterii ce montau și întrețineau conducte de apă. Este în afară de orice îndoială că patronimicul în discuție provine de la termenul ce indică îndeletnicirile menționate, pe deasupra însuși purtătorul numelui de familie dovedindu-se a fi un experimentat suiulgiu, de vreme ce tocmai din Odesa era chemat la Chișinău pentru a-și pune în valoare meseria.
Observăm că meșterii suiulgii construiau, reparau și păstrau în stare bună izvoarele, bazinele de apă și instalațiile de apeduct, tot ei ocupându-se de executarea rezervoarelor subterane de captură pentru deșeurile lichide. Ultimele erau niște haznale făcute în locuri necanalizate, pentru a permite scurgerea apelor uzate până la un strat permeabil care să le absoarbă.
În secolul al XIX-lea și chiar mai târziu, progresele în organizarea alimentării orașului Chișinău cu apă potabilă au depins nu numai de perfecționarea proceselor tehnologice, ci și de însemnătatea cercetărilor hidrologice și buna cunoaștere a depozitelor acvifere. Ultimele au fost supuse unei investigații ample de către profesorul universitar din Odesa geologul I.F. Sințov, care a prospectat în anul 1887 circa 700 de fântâni în regiunea Chișinăului, inclusiv vreo 150 din cartierele noi ale orașului. În această parte de sus, spre deosebire de cea de jos unde se întindea urbea veche, apa era cea mai bună. Datele analizelor mai arătau că apa din fântânile puțin adânci nu era deloc potrivită consumului uman, cele mai negative proprietăți avându-le apa din fâșiile de pământ lutos. În același timp, apa din orizonturile adânci de calcar era aidoma celei ce izvora din fontan.
În perioada interbelică s-a conturat și mai pregnant interesul științific pentru cercetarea resurselor acvatice ale Chișinăului, interes motivat îndeosebi de necesitatea modernizării tehnologiilor de alimentare cu apă și organizarea mai eficace a apeductului urban. Printre publicații se remarcă un studiu din anul 1930 publicat de N. Florov asupra apelor subterane ale Basarabiei și capitalei sale. Cât privește Chișinăul, este prezentată rețeaua sa hidrografică, unele date despre cantitatea și compoziția chimică a apelor din straturile geologice și anumite determinări hipsometrice realizate inclusiv lângă fântâni. Sunt indicate și adresele acestor fântâni cu stabilirea adâncimii apariției apei și distanței ridicării ei de la suprafață (măsurări în stânjeni), cât și cantitatea apei furnizate zilnic. Astfel de informații se aduc pentru un număr de 49 fântâni arteziene și ordinare din Chișinău, care dispun și de o schiță de amplasament, și alte 27 fântâni din diferite locuri din Basarabia. Dintre cele din Chișinău, amintim de cișmeaua de la Biserica Măzărache, numită în anii interbelici Izvorul Fontala sau Fontalul orășenesc (430 m3 de apă pe zi ieșea din calcarul aflat la suprafață), sau de fântâna arteziană veche (3450 m3 pe zi) și cea nouă (2600 m3 pe zi prin pompare) ale apeductului, făcute în anii 1905 și 1923. De asemenea, s-a alcătuit o schemă cu profilul transversal al orașului Chișinău și harta topografică și geologică a regiunii Chișinău – Vadul lui Vodă. Concluzia finală a autorului se rezumă la necesitatea aprovizionării apeductului orășenesc fie prin exploatarea pânzei acvifere din depozitele cretacee, fie prin utilizarea apei din fluviul Nistru (proiect costisitor, dar care ar fi asigurat debitul necesar al apeductului).
O contribuție însemnată la cunoașterea chestiunii alimentării cu apă a orașului Chișinău și rezultatelor unor lucrări de prospecțiuni hidrogeologice a adus Nic. N. Moroșan într-un studiu editat în anul 1936. Autorul consemnează proiectele de edificare a fântânilor și cișmelelor din oraș și de ameliorare a stării sanitare și debitului mic al râului Bâc, sub stăpânirea țaristă, după publicațiile din perioada respectivă. Înfăptuirea lor nu a condus decât la o soluționare provizorie a problemelor legate de asigurarea cu apă potabilă a populației, cât și a celei necesare pentru activitățile gospodărești și economice (adăpatul și scăldatul animalelor, spălatul lenjeriilor, albirea pânzeturilor, prelucrarea pieilor etc.). Cea mai bună apă în cantități mari o dădea cișmeaua de sub dealul Măzărache, de unde contra cost era cărată de sacagii cu sacale orășenilor. Aprovizionarea cu apă potabilă a populației a reprezentat aproape permanent o prioritate de prim rang pentru autoritățile locale, aflate în căutarea unei alternative tehnice durabile de construcție a sistemului public de livrare a apei. Un nou bazin de apă zidit din beton (1869) în apropierea fontanului și fântâna arteziană săpată ulterior (1887) au îmbunătățit doar parțial utilitățile din domeniu. Ceva mai târziu s-a impus o concepție tehnică unitară privind asigurarea orașului cu apă potabilă, formulată în corespundere cu preceptele de igienă moderne și tendințele de dezvoltare citadină. Punerea ei în operă prin construcția și darea în exploatare a primei tranșe de apeduct la sfârșitul anului 1892 a reprezentat o realizare tehnico-edilitară de seamă pentru acea vreme. Cu această ocazie s-a înființat și întreprinderea menită să se ocupe de exploatarea apeductului și supravegherea-întreținerea sistemelor sale de infrastructură – Uzina de Apă. Nic. N. Moroșan menționează că sondajele acvifere mai vechi executate la Chișinău aveau scopul de a diversifica sursele de alimentare cu apă a apeductului și de a remedia calitatea acesteia. În toamna anului 1935 s-a purces la forarea unei noi fântâni arteziene, lucrările aflându-se în desfășurare și la data apariției studiului (vara anului următor). Urmau a fi evaluate datele cantitative și calitative ale formațiunilor acvifere identificate, pentru a se compara apa din aceste pânze cu cea din apeduct, care în ultima vreme avea o duritate prea mărită, fără a fi contaminată bacteriologic. Autorul avansează anumite considerații științifice privind însușirile apei care încă urma a fi testată, arătând că dacă aceasta nu va avea caracteristicile de calitate recomandate, ar rămâne numai soluția de a organiza alimentarea apeductului și cu apă captată din Nistru (punctul său cel mai apropiat de Chișinău era la Vadul lui Vodă).
În istoriografia moldovenească din perioada sovietică, investigații speciale pe chestiunea alimentării orașului Chișinău cu apă potabilă lipsesc. Unele lucrări generale de istorie economică a Basarabiei sau cele enciclopedice asupra Chișinăului inserează însă câteva date despre aprovizionarea orașului cu apă în secolul XIX, cunoscute din publicații mai vechi. Notăm și faptul că unele mărturii provin din explorări efectuate în centre arhivistice din Moscova, cum ar fi propunerea inginerului G.O. fon Elz din iulie 1871 către Uprava Orășenească de a i se permite construcția unui apeduct pe mijloace financiare proprii, în schimbul obținerii dreptului de a-l exploata prin concesiune. Ofera n-a fost acceptată, în scurt timp lansându-se o licitație publică pentru o asemenea lucrare edilitară, care însă a eșuat repetat. În lipsa unei înțelegeri de afaceri cu potențialii antreprenori, Duma Chișinăului a adoptat o hotărâre prin care se angaja să construiască din contul surselor sale bănești un sistem de apeduct. Proiectul tehnic s-a întocmit de către arhitectul orașului, iar pentru lucrările de construcție s-a estimat o sumă de aproximativ 400.000 ruble. Autoritățile urbei s-au adresat administrației centrale cu solicitarea de a i se aproba contractarea unui împrumut local care să acopere aceste costuri.
De la începutul anilor 2000, subiectele legate de aprovizionarea cu apă a orașului s-au bucurat îndeosebi de atenția cercetătorilor interesați de trecutul întreprinderii S.A. ,,Apă-Canal Chișinău”, care își trage rădăcinile din Uzina de Apă construită la finele anului 1892. Un exemplu este demersul deja amintit al Raisei Cecan, care oferă o imagine concludentă atât asupra surselor de apă potabilă ale Chișinăului, cât și asupra construcției și dezvoltarării rețelei de apă și canalizare, cu informaţii privind starea sectorului aduse la zi (2002, 2012). Expunerea se bazează parțial pe date și materiale din publicații de epocă, la care se adaugă documente inedite din Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM). Ele sunt de un real interes în studiul acestei temei, favorizând descrierea istoricului alimentării cu apă a urbei, cunoașterea unor detalii tehnice ale izvorului artezian și sistemului de apeduct și canalizare. În carte mai sunt aduse copiile unor acte arhivistice, cum ar fi Raportul privind edificarea fontanului de către Ioan Suiodji (15 noiembrie 1833), Schița de plan a unei fântâni, Hotărârea Upravei Orășenești despre investigarea tehnică a fontanului (7 iulie 1887), Adeverința privind finalizarea construcției apeductului urban, Avizul de conformitate tehnică a infrastructurii aferente (rețele de țevi, castele și colectoare de apă, clădiri cu motoare și utilaje mecanice) și Solicitarea de punere în funcțiune a apeductului (toate din 12 decembrie 1892), două fotografii din anii 1913 și 1934 cu angajații Uzinei de Apă ș.a..
Câteva consemnări privind apeductul și canalizarea din Chișinăul anilor 1900-1918 se conțin într-o monografie despre viața cotidiană a urbei din acea perioadă, semnată de cercetătoarea Lucia Sava. Ele vizează forarea sondelor arteziene pentru suplimentarea surselor de alimentare a apeductului (1905, 1910), introducerea rețelei de canalizare în partea centrală a orașului (1912) și angajarea firmei ,,Vindșild și Landhelotti” în elaborarea unui proiect de dezvoltare a acestor servicii (1914). Totodată se evidențiază datele consumului apei potabile, contorizat de apometrele apeductului în luna iulie 1915.
Anumite contribuții la cunoașterea activității administrației orașului pentru amenajarea edilitară și nu în ultimul rând organizarea utilităților de apă au adus cercetătorii operei administrativ-urbanistice a celui mai vestit artizan al modernizării orașului Chișinău – primarul Carol Schmidt (1877-1903). În acest peisaj investigațional evidențiem volumul documentar cu studiu analitic al istoricilor Ion și Tatiana Varta, care descriu eforturile edilului și Dumei orășenești în soluționarea problemei asigurării locuitorilor cu apă potabilă și a construcției apeductului public. Analiza autorilor se bazează pe un număr de 45 de documente din perioada anilor 1886-1891, care cuprind adrese ale lui Carol Schmidt sau ale Primăriei Chișinăului înaintate reprezentanților unor firme din străinătate și oameni de afaceri din Basarabia și din alte gubernii, adrese către persoane oficiale ale unor instituții publice, corespondența cu profesorul I.F. Sințov, decizii ale Dumei Orășenești și Comisiei pentru construcția apeductului ș.a..
O lucrare trilingvă (rusă-română-germană) privind viața și activitatea primarului Carol Schmidt, datorată cercetătoarei Olga Garusov, evocă, în baza unor informații documentare edite și inedite, contribuția acestuia la dezvoltarea urbană a Chișinăului, inclusiv aportul său la chestiunea apeductului. Menționându-i meritele în această privință (identificarea atentă a surselor de finanțare, selectarea inspirată a antreprenorilor pentru elaborarea proiectului și implementarea lucrărilor de construcție), autoarea ține să reliefeze și aprecierile elogioase aduse edilului de numeroși contemporani la edificarea primei linii de apeduct.
Demersurile inovative ale lui Carol Schmidt în diverse domenii ale vieții social-economice și culturale ale urbei, inclusiv activitatea desfășurată pentru a pune în practică proiectul de alimentare centralizată cu apă, sunt relevate de un studiu bilingv (român-german) al cercetătoarei Ana Grițco. Prezintă interes și copiile unor materiale istorice inedite incluse în carte, cum este Procesul-verbal al ședinței extraordinare a Societății medicilor și farmaciștilor din Chișinău cu privire la asigurarea orașului cu apă potabilă (23-25 octombrie 1881; coperta publicației), Avizul despre ședința Dumei Orășenești cu participarea experților în chestiunea privind apeductul (noiembrie 1887) și Scrisoarea de recunoștință a primarului Carol Schmidt adresată lui Al. Bernardazzi în legătură cu darea apeductului în exploatare (21 decembrie 1892).
O pagină mai obnubilată din istoria aprovizionării cu apă a orașului Chișinău, legată de activitatea sacagiilor în primul deceniu de stăpânire țaristă în Basarabia, a fost elucidată prin investigarea unui dosar inedit din anul 1821, descoperit la ANRM. Materialele studiate consemnează modalitățile de accedere în meseria de sacagiu, numărul de persoane ce o practicau și etnia lor. Aceste informații se cuprind într-o plângere a unui grup de sacagii mai vechi ai orașului Chișinău împotriva altor apari mai recenți, sosiți din Moldova de peste Prut, care le-ar fi provocat o concurență neloială. Plângerea era adresată guvernatorului civil al Basarabiei, căruia i se solicita a interzice activitatea proaspeților apari. Guvernatorul poruncește Dumei Orășenești să examineze cazul, ținând eventual cont de interesele petiționarilor și de rolul lor în aprovizionarea locuitorilor cu apă. Inițial, 15 sacagii au fost aleși pentru îndeletnicirea lor de către comunitatea creștină și cea evreiască a urbei, cu datoria de a-și recruta ei singuri pentru meserie încă 30 de apari. Tot sacagiii aveau angajamentul de a livra apă spitalului orășenesc și unor așezăminte publice, fapt pentru care erau scutiți de datoria încartiruirii militarilor și de alte obligații obștești. Constatăm interesul sacagiilor de a ridica prețul apei vândute către populație, într-o perioadă când Chișinăul înregistra un spor demografic important. Duma Orășenească a găsit o soluție pentru a nu admite majorarea artificială a costului apei, suplimentând posturile de sacagii. Astfel, alte cinci persoane au fost desemnate în posturi de apari direct de către Dumă, sub garanția morală a unor orășeni. Aparii Chișinăului aparțineau mai curând păturilor sărace ale populației, majoritatea lor provenind din comunitatea evreiască, ceilalți reprezentând obștea creștinilor. Sacagiii și-au adus contribuția la crearea parcului public, precum și la construcția spitalul urban și a penitenciarului, asigurând gratis șantierele cu apă. Declinul meseriei lor a început după anul 1892, odată cu edificarea primei rețele de apeduct.
Noi perspective în tematica alimentării cu apă a Chișinăului în secolul XIX – mijlocul secolului XX deschide un alt studiu realizat pe baza acelorași surse de arhivă și materiale excerptate din publicații de epocă, puțin cunoscute cercetătorilor. Au fost valorificate date și informații despre activitatea sacagiilor în perioada anilor 1813, 1858, 1862-1863, 1894 și s-au descris și imaginile vechi cu aparii Chișinăului și cișmeaua de lângă Biserica Măzărache. De asemenea, se evidențiază dotările tehnice ale apeductului, contravaloarea apei furnizate, numele primilor ingineri-șefi ai Uzinei de Apă cu lista personalului din anii 1933-1934, care se pune și ea pentru prima oară în circuitul informațional. S-a consemnat și unele mărturii privind distrugerile provocate apeductului în vara anilor 1941 și 1944. La fel, s-a specificat contribuția antreprenorilor particulari la dezvoltarea serviciilor de aprovizionare cu apă și canalizare. Atelierele acestora ofereau asistență tehnică la trasarea conductelor și branșarea la sistemele centrale, la construcția și montarea instalațiilor sanitare interne și externe.
Pe lângă contribuțiile documentar-istorice, cunoștințele noastre asupra vechiului apeduct al Chișinăului s-au îmbogățit în ultima vreme datorită săpăturilor arheologice de salvare desfășurate pe diferite amplasamente din zona sa istorică. Menționăm, în primul rând, investigațiile realizate în vara anului 2010 de specialiștii Muzeului Național de Istorie a Moldovei în sectorul străzilor Albișoara și Pușkin din zona colinei Măzărache. În preajma acesteia, pe teritoriul Sediului Dispeceratului de avariere gaze (pe atunci în construcție) au ieșit la iveală câteva segmente de galerii subterane zidite din cărămizi arse unite cu mortar de var și având partea superioară arcuită în formă de semicerc sau numai bombată în sus.
Complexul, cercetat doar parțial, era format din trei galerii dispuse paralel, prevăzute cu boltă şi intersectate de alte patru canale dispuse perpendicular. Galeriile principale erau diferite ca dimensiuni. Prima, cea mai mare, avea înălţimea interioară de 2,2 m, iar celelalte două, identice ca formă şi dimensiuni, aveau înălţimea de 1,85 m. În partea interioară, toate galeriile aveu lăţimea de 0,7 m, iar în partea de jos, unde de la înălţimea de 0,76 m formează un prag care lărgeşte gangul, până la 0,86 m. La înălţimea de 1,4 m peretele mai forma un prag care extindea lăţimea canalului până la 1,0 m. Toate cele trei galerii alcătuiau o construcţie cu lăţimea exterioară de 4,95 m. În partea superioară galeriile sunt prevăzute cu arcuri de boltă din cărămidă roşie. Grosimea pereţilor bolţii era de 0,4 m pentru prima galerie şi de 0,26 m pentru celelalte două canale.
S-a presupus că aceste construcții de-a dreptul impresionante datează de la sfârșitul secolului XIX și că ele serveau la captarea apei care, adaugăm noi, se transporta prin alte instalații la locul de consum. Din păcate, vestigiile arhitecturale menționate, în pofida faptului că reprezentau un bun istorico-cultural de valoare excepțională pentru trecutul modern al Chișinăului și cunoașterea sistemului său de apeduct, n-au putut fi salvgardate de la distrugere totală.
De notat că traseul acestor galerii se prelungea și sub drumul asfaltat despărțitor de teritoriul Întreprinderii Municipale ,,Asociația de gospodărire a spațiilor verzi” (str. Al. Puşkin, nr. 62). În curtea acesteia de mai multă vreme este cunoscută o impozantă construcție subterană din cărămizi de tip tunel boltit, spre care se coboară printr-un gârlici de piatră. În luna martie 2014, cercetătorii Agenției Naționale Arheologice (ANA) împreună cu angajați ai întreprinderii vizate și ai S.A. ,,Apă-Canal Chișinău” au prospectat vizual acest complex. Relativ bine conservat, el era prevăzut cu anumite începuturi de ramificații acoperite însă cu pereți, dar și cu o rețea de țevi din fontă, făcând probabil legătura dintre diferite ansambluri tehnice ale apeductului. Am fi de părere că într-o zonă proximă sau chiar adiacentă se aflau două rezervoare subterane din zidărie de cărămidă, descrise în documentele timpului. Ele aveau o formă pătrată în plan și puteau înmagazina fiecare câte 200.000 vedre de apă.
Complementar accesului la apă potabilă, o prioritate a administrației Chișinăului în a doua parte a secolului XIX a fost asigurarea orașului cu amenajări de canalizare menajeră. Acest serviciu s-a dezvoltat treptat, infrastructura sa incipientă fiind compusă din colectoare subterane de deşeuri lichide. Instalațiile respective erau construcții de tip hazna, de dimensiuni relativ mici, care de obicei deserveau un număr nu prea mare de gospodării. Apele uzate deversate în interiorul haznalelor se decantau fără aplicarea tehnologiilor de filtrare, iar vidanjarea se executa prin gura de vizitare care asigura accesul în bazin.
Aceleași haznale cu groapă se utilizau și către anul 1912, când în sectorul central al Chișinăului a fost pus în funcțiune un sistem de canalizare mai evoluat. Prima stație de pompare a apei reziduale a fost construită în anul 1928 de I. Mojaev, cu scopul de a proteja de poluare râul Bâc, în care se revărsau apele impurificate produse în spitale. Stația se situa pe str. Sf. Andrei și era dotată cu două pompe orizontale, bazin de colectare și decantor.
Nu demult, printr-o intervenție a specialiștilor ANA a fost pentru prima dată documentată o instalație de captare a apei menajere pe str. Căpriana, nr. 54. Parțial distrusă prin săparea neautorizată a unei gropi de fundație, construită sub pământ din blocuri de cotileț și cărămidă, instalația se încadrează cronologic în a doua jumătate a secolului XIX (un element de datare a acestei etape îl constituie inclusiv vestigiile ceramice din acea vreme descoperite pe fundul amplasamentului). Haznalele permeabile (semnalate cu diferite ocazii și în alte puncte ale Chișinăului, fără a fi cercetate de arheologi sau arhitecți) au reprezentat primele amenajări sanitare urbane, până când locul lor a fost luat de canalizarea modernă.
Infrastructura primului apeduct al Chișinăului cuprindea un complex de construcții și instalații de transportare a apei (bazin, colectoare, stație de pompe, cazangerie, încăpere pentru motoare, două castele de apă), inclusiv rețele de țevi prevăzute cu cămine de vizitare. Ultimele reprezintă ansambluri arhitecturale subterane din cărămidă roșie, prevăzute cu dotări inginerești și construite în anumite puncte nodale ale apeductului. Trei asemenea cămine s-au descoperit de curând în raza istorică a Chișinăului, unde au fost studiate de specialiștii ANA tot prin intervenții de salvare. Ele serveau la întreținerea ramificațiilor centrale și liniilor particulare de apeduct, în interiorul lor aflându-se branșamente de conducte principale cu conexiuni secundare și apometre pentru contorizarea consumului de apă. Accesul în incinta închisă a căminelor se făcea printr-o deschidere din partea sa superioară ce se acoperea cu un capac mobil din fontă.
La fel ca și puțurile absorbante, vechile cămine de apeduct reprezintă o noutate absolută în cercetările aferente evoluției utilităților de apă ale Chișinăului și în general în studiile sale de arheologie urbană, motiv pentru care în continuare vom prezenta mai detaliat aceste obiective arhitectural-inginerești, care desigur merită a fi valorificate și ca repere patrimoniale.
Un prim cămin al vechiului apeduct a fost depistat la intersecţia bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt cu str. Armenească, informația despre această descoperire parvenind la ANA pe 26 februarie 2014. În urma verificării zonei menţionate s-a constatat că o bună parte a căminului fusese deja distrusă în procesul de realizare a lucrărilor de reabilitare a reţelelor de apeduct şi canalizare de pe bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Totodată a fost stabilită necesitatea efectuării cercetărilor arheologice de salvare pentru a documenta porţiunea păstrată a amenajării respective. Investigațiile de teren au constat din curăţarea căminului de sol şi alte resturi menajere, desenarea obiectivului cu preluarea parametrilor metrici, fotografierea şi descrierea lui.
Obiectivul este situat la intersecţia arterelor mai sus amintite, sub partea carosabilă. În urma lucrărilor de reabilitare a reţelelor de apeduct şi canalizare de pe bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, căminul a fost distrus în cea mai mare parte, păstrându-se doar un segment plasat paralel cu bulevardul menţionat (fig. 1-3). Bolta complexului se află la adâncimea de 0,65 m de la suprafaţa actuală a stratului de asfalt. După toate probabilitățile, căminul avea în plan forma unei cruci cu braţele aproape egale. El este construit din cărămidă roşie, cu dimensiunile de circa 5x12x25 cm, prinse cu un strat de mortar, cu grosimea de 0,5-1 cm. Lungimea porțiunii păstrate a căminului este de circa 2 m, dimensiunile lui fiind probabil de 2×2 m. Fundaţia pereţilor construcţiei a fost clădită din patru rânduri de cărămidă şi se înălţă deasupra podelei cu 0,2 m. Podeaua căminului este pavată cu un strat de cărămidă aşezată orizontal. Pereţii se înalţă deasupra temeliei cu 0,5 m, fiind clădiţi pe laturile lungi ale căminului din 11 rânduri de cărămidă. Bolta semicirculară este rezemată pe pereţii propriu-ziși, fiind formată din cărămizi plasate cu latura lungă paralel și vizavi de ambele axe ale căminului. La capete înălţimea căminului era de 1,15 m, iar în zona centrală de 1,25 m.
Dintre particularităţile constructive ale complexului, relevăm prezenţa la fiecare extremitate a braţelor a unor cavităţi pentru instalarea conductelor de metal cu diametrul de circa 0,17-0,20 m. Ele sunt situate deasupra fundaţiei, fiind prevăzute cu bolţi semicirculare construite dintr-un strat de cărămidă rezemate pe fundaţie. Înălţimea bolţilor este de 0,4 m. După cât se pare, căminul a avut o gură de acces acoperită cu capac de fontă distrusă în timpul lucrărilor de excavaţie, din care cauză nu s-a putut preciza unde era situată.
Al doilea cămin subteran se află la intersecţia bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt cu str. Bulgară, fiind semnalat tot cu prilejul lucrărilor de reabilitare a reţelelor de apeduct şi canalizare. În perioada 2-7 martie 2014 angajații ANA au efectuat cercetarea obiectivului respectiv, care a constat din înregistrarea indicatorilor metrici, desenarea, fotografierea şi notarea detaliilor sale arhitecturale.
Construcția subterană este situată la întretăierea căilor de circulație menționate, sub partea carosabilă şi trotuar. Căminul a fost descoperit în stare bună de conservare, în interiorul lui păstrându-se ţevile de metal cu supape de la apeductul vechi, probabil funcţionabil şi în perioada postbelică (fig. 4-5). În plan orizontal, el are forma unei cruci latine şi este construit din cărămidă roşie cu dimensiunile de circa 25x12x5 cm unite cu un strat de mortar (fig. 6). Intrarea în cămin se făcea prin intermediul unei guri de acces acoperită cu un capac de fontă, cu diametrul de 0,5 m. Lungimea construcției este de 3,85 m, iar lăţimea maximă de 2,60 m. Braţele laterale ale căminului au lungimea de 0,65 m şi lăţimea de 0,70 m fiecare. Podeaua lui este formată dintr-un strat de cărămidă plasată orizontal. Pereţii căminului sunt înălţaţi pe o bază compusă din două rânduri de cărămidă. Ei au înălţimea de 1,20 m. Bolta construcţiei este semicirculară. La capătul braţelor se află câte o deschizătură anume făcută pentru montarea țevilor de metal. Ele sunt situate în partea superioară a fundaţiei, fiind prevăzute cu bolţi semicirculare dintr-un strat de cărămidă rezemate pe temelie. Înălţimea bolţilor menţionate variază între 0,50 și 0,70 m.
Al treilea cămin a fost descoperit la 25 martie 2016, cu ocazia lucrărilor de instalare a cablurilor electrice efectuate de SA Compania Electrica, lucrări care, la rândul lor, au fost prilejuite de reconstrucția străzii Vasile Alexandri, comandate de Direcția Transport Public și Căi de Comunicații a Primăriei Municipiului Chișinău.
Complexul reperat se află în zona vechiului Turn de Apă distrus după cel de-al Doilea Război Mondial, la circa 3 m spre nord-vest de drumul asfaltat Vasile Alexandri, la 24 m de la colțul nord-estic al imobilului de pe str. Veronica Micle, nr. 5 și la 20,9 m de la unghiul nord-estic al clădirii Teatrului Republican ”Luceafărul” de pe str. Veronica Micle.
Căminul (fig. 7-9) are formă pătrată în plan orizontal, cu dimensiunile la exterior de 1,15×1,15 m și la interior de 0,89×0,89 m. Înălțimea construcției până în gură este de 1,12-1,14 m. Căminul a fost construit din 13 rânduri de cărămizi dispuse vertical, majoritatea pieselor având mărimea de 5,5×12,7×25 cm. După cele 13 rânduri de cărămizi dispuse pe perimetru, urmează trei rânduri de cărămizi așezate transversal pe pereții căminului până la colacul gurii. Acesta este construit din trei rânduri de cărămizi, mai exact bucăți de cărămizi, puse pe lățimea lor. Două rânduri de cărămizi ce formează partea de deasupra căminului, situate peste rândul al treisprezecelea de sus al peretelui, sunt de dimensiuni diferite decât celelalte, respectiv cu grosimea de 6 cm, lățimea de 12 cm și lungimea de 25,5 cm. La exterior diametrul gurii căminului este de 0,82 m, iar la interior de 0,56 m. Sub două rânduri de la colacul gurii, patru cărămizi sunt dispuse în cruce transversal pe colac. Lățimea zidului căminului este de lățimea unei cărămizi, respectiv de 12,5-12,8 cm.
În partea estică a căminului, sub cărămizi, s-a aflat o țeavă de fontă cu grosimea de 12 cm. În porțiunea centrală aceasta prezintă o mufă, cu grosimea de 18 cm, de la care s-a unit o țeavă tot de fontă cu grosimea de 2,5 cm, dotată cu un apometru, cu dimensiunile de 4×10 cm. Prin această țeavă cu contor se alimenta probabil edificiul Teatrului Republican „Luceafărul” de astăzi.
În peretele vestic al căminului există un gol cu lățimea de 0,22-0,25 m și înălțimea de 0,30 m, prin care trece țeava subțire, aflată în partea de jos al golului, la nivelul rândului doi de cărămizi. De la țeava groasă, printr-o mufă prismațică, cu dimensiunile 14×3 cm, și o alta discoidală, cu diametrul de 16×3 cm, se unește o țeavă verticală pentru un robinet ce ieșea prin rândul de cărămizi al colacului la suprafață.
În peretele sudic există un fel de treaptă formată din două cărămizi dispuse transversal pe perete, cea de jos fiind pusă peste rândul șapte de cărămizi. „Treapta” are un ieșind în interiorul căminului lung de 6 cm și de 5 cm în exterior.
Căminul a fost construit pe un sol cenușiu amestecat cu nisip și pigmenți de calcar, având grosimea de 22 cm, sub care urmează nisip gălbui. În stratul de sol cenușiu din interiorul căminului a fost găsită o monedă de bronz rusească emisă în anul 1895.
Din punct de vedere funcţional, obiectivele subterane de cărămidă descrise mai sus reprezintă cămine cu fântână de acces, situate pe traseul apeductului oraşului Chişinău dat în exploatare la 12 decembrie 1892. Acest gen de construcţii, pe cât se vede, se regăsește la intersecțiile din zona centrală a Chişinăului.
După particularităţile constructive şi funcţionale, căminele cercetate îşi găsesc analogii şi în alte sisteme centralizate de aprovizionare cu apă construite în secolul al XIX-lea. De exemplu, în cadrul reţelei de apeduct din Moscova, la 1 ianuarie 1913 existau 6207 cămine, dintre care 3824 erau edificate din cărămidă. Ultimele erau instalate la intersecţiile de conducte dotate cu supape de dimensiuni mai mari. Ele se situau la distanţa de circa 100 m unul faţă de altul, fiind prevăzute, după caz, şi cu robinete de incendiu.
În mod evident, căminele de apeduct cercetate în zona istorică a Chișinăului reprezintă obiective de o anumită importanţă istorico-arhitecturală. Ţinând cont de gradul lor de conservare, pentru valorificare culturală și turistică cel mai indicat este obiectivul situat la intersecţia bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt cu str. Bulgară. Un alt cămin de apeduct relativ bine păstrat, dar care încă nu a fost cercetat, a fost semnalat la intersecţia bd. Ștefan cel Mare şi Sfânt cu str. Vlaicu Pârcălab. De asemenea, parte componentă a unui viitor muzeu al apeductului din Chişinău (Muzeul Apei) pot servi galeriile subterane situate pe teritoriul Întreprinderii Municipale „Asociaţia de gospodărire a spaţiilor verzi”. Menţionăm că o bună practică în acest sens există deja în orașele Moscova, Sankt Petersburg, Kiev, Harkov, Cluj-Napoca ş.a.
Reiterăm că părţi ale apeductului orăşenesc și a rețelei de canalizare din a doua parte a secolului al XIX-lea situate în Nucleul istoric al Chişinăului au mai fost descoperite şi în anii precedenţi (galeriile apeductului din zona bisericii Măzărache şi colectorul de ape reziduale din str. Căpriana, nr. 54). Pentru a exclude pe viitor distrugerea iremediabilă a acestor categorii de vestigii, importante pentru reconstituirea istoriei oraşului Chişinău, prin intermediul diverselor lucrări care afectează solul în adâncime, este necesară coordonarea lor în prealabil cu Agenţia Naţională Arheologică, așa cum prevede legislația în vigoare. În acest mod vor fi cercetate şi documentate diferite complexe și vestigii ale vechiului Chișinău, printre care și alte segmente ale primului său apeduct. Informaţia obţinută va contribui la o mai bună cunoaştere a civilizaţiei urbane de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul veacului următor, iar unele obiective ar putea fi incluse și în circuitul turistic al capitalei.
Sergiu TABUNCIC, Vlad VORNIC, Ion CIOBANU
Lista figurilor
Fig. 1. Căminul de apeduct de la intersecția bd. Ștefan cel Mare și Sfânt cu str. Armenească. Vedere dinspre nord-vest.
Fig. 2. Căminul de apeduct de la intersecția bd. Ștefan cel Mare și Sfânt cu str. Armenească. Vedere dinspre sud-vest.
Fig. 3.Căminul de apeduct de la intersecția bd. Ștefan cel Mare și Sfânt cu str. Armenească. Secțiune longitudinală (A) și transversală (B).
Fig. 4. Căminul de apeduct de la intersecția bd. Ștefan cel Mare și Sfânt cu str. Bulgară. Vedere din interior spre sud-est.
Fig. 5. Căminul de apeduct de la intersecția bd. Ștefan cel Mare și Sfânt cu str. Bulgară. Vedere din interior spre nord-vest.
Fig. 6. Căminul de apeduct de la intersecția bd. Ștefan cel Mare și Sfânt cu str. Bulgară. Plan și secțiune.
Fig. 7. Căminul de apeduct de la intersecția străzilor Vasile Alexandri și Veronica Micle. Vedere dinspre est.
Fig. 8.Căminul de apeduct de la intersecțiastrăzilorVasile Alexandri și Veronica Micle. Vedere asupra colțului vestic al complexului.
Fig. 9.Căminul de apeduct de la intersecția străzilor Vasile Alexandri și Veronica Micle. Plan șisecțiune.
Fig. 10. Căminul de apeduct de la intersecția bd. Ștefan cel Mare și Sfânt cu str. Vlaicu Pîrcălab. Vedere dinspre sud-est.
Articol apărut în: Identitățile Chișinăului, Ediția a treia (coordonatori Sergiu Musteață, Alexandru Corduneanu), Chișinău 2016, pag. 22-32.
